From: http://www.ziarullumina.ro/
Vineri, 15 Aprilie 2011
Sfântul Isaac Sirul şi pedagogia iadului :
„Dumnezeu nu pedepseşte, ci îndreaptă răul“
Adrian Agachi
Fotografii E-mail Print RSS digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz Text G-bookmarks
Live
Technorati
Cuvintele deosebite ale Sfântului Isaac Sirul cu privire la mila divină au fost apreciate întotdeauna de cei care i-au citit scrierile. Însă, în cursul istoriei, unii teologi au criticat apropierea sa de teoria apocatastazei. Cu toate acestea, Sfântul Isaac Sirul se deosebeşte de Origen, Teodor de Mopsuestia sau Diodor de Tars atunci când îşi expune propria opinie cu privire la încetarea chinurilor iadului.
Dumnezeu nu este constrâns să mântuiască fiecare om, dar, aşa cum afirmă Sfântul Isaac Sirul, El încearcă prin orice cale, inclusiv prin chinurile iadului, să aducă omul la cunoştinţa mântuirii.
Temporalitatea iadului conduce la laxitate morală?
Un argument considerat indubitabil împotriva teoriei apocatastazei este acela al apariţiei laxităţii morale în cei care consideră chinurile iadului drept efemere. Însă, dacă analizăm scrierile lui Origen, observăm că el pune la baza apocatastazei nu mila divină, ci imposibilitatea Fiinţei divine de a păstra veşnicia iadului. La Sfântul Isaac Sirul, o eventuală încetare a chinurilor iadului la un anumit moment dat este doar un rezultat al milei şi atotputerniciei divine. De asemenea, el consideră că un astfel de gând nu conduce la laxitate morală. Din punctul său de vedere, omul nu va face mai mult rău ştiind că Dumnezeu îl va mântui la un moment dat, ci va resimţi o ruşine pentru pornirile sale păcătoase şi Îi va părea rău că nu poate fi pe măsura dragostei divine care îl înconjoară. Acest lucru a fost remarcat şi de episcopul Hilarion Alfeyev în lucrarea dedicată operei ascetului: "Isaac Sirul nu a considerat nici un moment că încetarea chinurilor iadului ar putea conduce la o laxitate morală sau la pierderea fricii de Dumnezeu. Din contră, această idee, din punctul său de vedere, provoacă în om creşterea dragostei de Dumnezeu şi a pocăinţei care se naşte din experienţa nemăsuratei mile a Creatorului. Când o persoană Îl gândeşte pe Dumnezeu ca Tată iubitor, în ea se naşte o dragoste filială şi o apropiere de El, în timp ce noţiunea unui Dumnezeu Care pedepseşte poate cauza doar o frică de rob şi o uscăciune sufletească faţă de El" (Hilarion Alfeyev, The Spiritual World of Isaac the Syrian, Liturgical Press, Collegeville, p. 288). Observam de altfel, în materialul anterior, că Sfântul Isaac Sirul se declară împotriva unei eventuale răsplătiri a faptelor rele prin intermediul chinurilor iadului. De asemenea, el extinde această manifestare a pedagogiei divine şi în cursul vieţii cotidiene. Necazurile şi diferitele momente negative pe care le experimentăm în viaţă nu vin neapărat ca o răsplată a faptelor noastre rele. El afirmă în acest sens: "Tot ce vine de la El şi seamănă cu o pedeapsă sau o osândă nu vine ca să ne facă să plătim nişte fapte rele trecute, ci pentru folosul pe care l-am putea scoate din ele, căci ne face să devenim conştienţi de cele trecute, numai pentru a sădi în noi ura faţă de păcat" (Cuvinte către singuratici, vol. II, trad. Diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 374). Dumnezeu caută în primul rând să ne facă să urâm păcatul şi să dorim să ne eliberăm de el. Scopul său nu este să ne pedepsească într-un mod lipsit de demnitate, ci să ne facă să înţelegem cât de mult ne pot chinui patimile. Putem extinde însă această opinie şi la nivelul chinurilor pătimite în iad de cei care au ales calea păcatului în cursul vieţii?
Care este adevăratul scop al chinurilor?
"E ceea ce ne aduce aminte şi Scriptura, aşa cum s-a lămurit în chip sănătos de mai multe ori mai sus; şi anume că Dumnezeu nu pedepseşte, ci îndreaptă răul. Primul lucru e propriu celor răi, al doilea e propriu unui părinte. Scriptura pare pare să ni-L arate şpe Dumnezeuţ ca şi cum El ne-ar aduce binele şi răul ca pe o răsplată, în timp ce scopul Său nu e aceasta, ci numai acela de a sădi în noi iubirea şi frica, pentru ca să ne curăţim vieţuirea, căci prin iubire poate să sporească nobleţea gândirii noastre" (Cuvinte către singuratici, vol. II, p. 374). Dumnezeu doreşte să ne ajute asemenea unui părinte iubitor, iar iadul păstrează această funcţie pedagogică. Dacă ajungem să considerăm că Dumnezeu pedepseşte asemenea unui stăpân răzbunător pe cei care greşesc, atunci avem o gândire eronată. Dacă dorim să Îl comparăm pe Dumnezeu cu ceva, să Îl comparăm cu un părinte care nu îşi poate repudia niciodată copiii, indiferent de faptele săvârşite, dar nici nu îi poate împiedica să sufere consecinţele propriilor alegeri. Însă orice om poate ajunge la o oarecare maturitate pentru a-şi recunoaşte efectele propriilor greşeli. De aceea, Isaac Sirul este convins că fiecare om poate fi mântuit, chiar şi din chinurile iadului, pentru că flăcările arzătoare care pătrund în sufletele celor aflaţi acolo sunt amintirile iubirii pe care ei au respins-o în cursul vieţii. Atunci când vedem reprezentată din punct de vedere iconografic Judecata finală, observăm că există două raze imense care pornesc dintr-un izvor comun aflat sub tronul Fiului lui Dumnezeu. Una îi îmbrăţişează pe cei drepţi, iar cealaltă pe cei păcătoşi. Dragostea lui Dumnezeu este una singură, atât pentru drepţi, cât şi pentru păcătoşi... Greşeşte, oare, Sfântul Isaac Sirul atunci când denumeşte chinurile iadului drept chinurile iubirii? Ce poate fi mai rău decât o iubire neîmplinită, care ne macină neîncetat mintea şi inima?
Putem spera într-o mântuire a tuturor oamenilor?
Nu ne este îngăduit să menţinem o opinie care a fost considerată drept eronată de majoritatea Sfinţilor Părinţi. Din punct de vedere ortodox, apocatastaza, adică teoria despre mântuirea finală a tuturor oamenilor, inclusiv a demonilor, nu poate fi recunoscută drept veridică. Însă putem spera că nimeni nu va fi condamnat definitiv la chinurile iadului. Putem spera că, prin rugăciunile noastre individuale şi ale Bisericii, în general, vor fi mântuite suflete care acum se află în bezna tristeţii. Hristos ne-a făcut părtaşi la lucrarea Sa mântuitoare. Ne-a dat posibilitatea de a ne jertfi pe noi înşine pentru ceilalţi şi de a gusta iubirea desăvârşită şi, prin urmare, de a ne ruga Lui pentru izbăvirea oamenilor de chinurile iadului. El a stat trei zile în iad şi a propovăduit Împărăţia cerurilor celor ţinuţi captivi acolo. El i-a izbăvit pe cei din iad de chinuri şi, chiar dacă Tradiţia Patristică nu ne oferă numere, putem spera că atunci iadul a fost golit aproape total. De aceea, pe baza Sfintei Tradiţii, considerăm că putem spera în mântuirea fiecărui om, chiar şi după moarte. Dacă vor fi însă toţi izbăviţi sau nu, dacă iadul are un sfârşit sau nu, acest aspect nu poate fi aflat de nimeni încă. Tot ceea ce ştim acum va fi depăşit total în viaţa veşnică pentru că, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, "în parte cunoaştem şi în parte proorocim, dar când va veni ceea ce este desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. (...) Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu" (I Cor. 13: 9-10, 12). Încheiem cu un citat sugestiv din Sfântul Isaac Sirul, care îmbogăţeşte ideea enunţată anterior de Sfântul Apostol Pavel: "Aşa cum firea noastră raţională a ajuns treptat mai luminoasă şi mai înţeleaptă prin sfânta cunoaştere a tainelor ascunse în cele spuse şîn Scripturăţ despre Dumnezeu, învăţând că nu trebuie să înţeleagă totul exact aşa cum stă scris şla modul literalţ, ci că în forma exterioară trupească a relatărilor ei trebuie să se vadă iconomia ascunsă în ele şi cunoaşterea veşnică a lui Dumnezeu care guvernează toate, tot aşa şi în viitor vom ajunge să cunoaştem şi să învăţăm multe lucruri care vor părea contrare faţă de ceea ce cunoaştem acum, iar rânduiala lucrurilor care va domni acolo va destrăma cunoaşterea precisă pe care credeam că o avem aici în tot ceea ce ne închipuiam despre adevăr" (p. 376). Deseori, felul cum considerăm că există lucrurile în realitate, ne împiedică de fapt să ajungem la cunoaşterea adevărului. Din nefericire, nu există dezamăgire mai mare pentru o persoană decât să aibă o părere inferioară despre Dumnezeu şi să trăiască o viaţă întreagă cu impresia că Îl cunoaşte. Singura cunoaştere precisă despre Dumnezeu este că nu ştim încă nimic cu privire la El.
Filocalia
Vineri, 08 Aprilie 2011
Sfântul Isaac Sirul şi apocatastaza :
„Împărăţia şi gheena sunt realităţi milostive“
Adrian Agachi
Fotografii E-mail Print RSS digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz Text G-bookmarks
Live
Technorati
Sfântul Isaac Sirul constituie un exemplu aparte în istoria patristică. Teologia bogată a scrierilor sale se întrepătrunde cu o puternică emfază asupra milei şi iubirii pe care Dumnezeu o revarsă asupra omenirii.
Nu există în momentul de faţă un alt Sfânt Părinte care să pună un accent aproape exclusiv asupra iubirii divine şi care să interpreteze tot din acest punct de vedere dreptatea divină. Însă, această descriere plină de experienţă duhovnicească a dragostei lui Dumnezeu ajunge până la limitele negative ale apocatastazei. În ce măsură mai putem vorbi de un iad veşnic în aceste condiţii?
Dreptate şi dragoste divină
Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament întâlnim expresii cu privire la mânia sau setea de dreptate pe care Dumnezeu o are. Mulţi autori patristici au încercat să stabilească un echilibru între manifestarea dreptăţii divine şi cea a dragostei şi milei nesfârşite. Unii au sfârşit prin păstrarea unui legalism sec (Fer. Augustin, Tertullian), iar alţii au reuşit să prezinte o viziune de sinteză extrem de benefică şi actuală (Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin). Sfântul Isaac Sirul a scufundat însă dreptatea divină într-un ocean de iubire, prezentând-o drept dorinţa nesfârşită a lui Dumnezeu de a găsi o modalitate prin care fiecare om să se mântuiască. Trebuie să remarcăm de la bun început că dreptatea divină şi dreptatea umană nu sunt nici pe departe asemănătoare şi cu atât mai puţin identice chiar şi atunci când omul este pe deplin corect şi bine intenţionat. Dreptatea divină este paradoxală: în cursul vieţii un om beneficiază de un număr infinit de şanse de mântuire, iar în opinia Sfântului Isaac Sirul, chiar şi chinurile iadului devin un prilej de a ne întoarce la dreapta credinţă.
Tradiţia patristică despre apocatastază
Precizăm încă de la început că opinia Sfântului Isaac Sirul că iadul va avea un sfârşit şi că până şi demonii vor fi salvaţi nu a fost împărtăşită decât de puţini autori patristici. În momentul de faţă există trei nume majore în istoria Bisericii: Origen, Grigorie de Nyssa şi Maxim Mărturisitorul. Dintre aceştia, Origen a fost condamnat inclusiv pentru această părere la Sinodul V Ecumenic, Grigorie de Nyssa a revenit asupra acestei opinii în scrierile sale de final, iar poziţia Sfântului Maxim Mărturisitorul este destul de interpretabilă. Însă, Sfântul Isaac Sirul nu îşi bazează poziţia pe scrierile acestora, ci pe cele ale lui Teodor al Mopsuestiei şi Diodor din Tars. Diodor a fost în mod clar influenţat de scrierile origeniste, iar Teodor al Mopsuestiei a fost condamnat alături de Origen la acelaşi Sinod Ecumenic. Din păcate, ne grăbim atunci când condamnăm în bloc scrierile unei persoane considerate eretice la un Sinod Ecumenic. Exemplul lui Evagrie, care a influenţat întreaga dezvoltare a asceticii răsăritene şi a cărui operă a beneficiat de comentarii patristice importante trebuie să ne dea de gândit. În concluzie, apocatastaza a beneficiat de o anumită susţinere în cursul istoriei Bisericii, dar nimeni nu a recunoscut în ea ceva mai mult decât o influenţă platonică asupra creştinismului. Ce facem însă cu Sfântul Isaac Sirul care o bazează efectiv pe ceea ce el recunoştea drept tradiţie patristică anterioară?
Mânia şi răsplata
Argumentele Sfântului Isaac Sirul legate de existenţa apocatastazei sunt destul de diferite faţă de cele ale predecesorilor săi în istoria patristică. Origen lega apocatastaza de o restaurare necesară care obligă într-un fel Fiinţa divină să readucă starea perfectă a sufletelor de la început. Grigorie de Nyssa vedea în apocatastază un rezultat al epecatazelor, acea creştere infinită a sufletului care culminează în unirea cu Dumnezeu şi continuă în aceasta. Isaac Sirul consideră însă iadul drept o manifestare a iubirii divine, prin care voinţa oamenilor poate fi întoarsă spre Dumnezeu. În scrierile sale descoperite recent, Sfântul Isaac Sirul oferă un capitol întreg asupra problemei veşniciei iadului şi a argumentelor utilizate de teologii din perioada sa în favoarea acestei opţiuni. Isaac este critic atunci când discută principalele puncte ale sistemelor teologice din vremea respectivă. În esenţă, veşnicia iadului beneficia de două argumente solide: mânia lui Dumnezeu împotriva celor care fac răul şi răsplata dreaptă care li se cuvine pentru faptele lor. Ambele argumente sunt respinse de Sfântul Isaac Sirul. El consideră că "mânia divină" reprezintă o imagine care trebuie depăşită de creştini. Dumnezeu nu se mânie, aşa cum ne mâniem noi, deoarece în acest caz ne-ar deveni inferior. El este plin de iubire, iar această imagine a mâniei apare doar pentru că noi tindem să interpretăm într-un mod trupesc Sfânta Scriptură. Sfântul Isaac respinge şi ideea de răsplătire pe măsură a unor fapte rele săvârşite de oameni, utilizând două contraargumente. În primul rând, o asemenea răsplătire ar contrazice practic mila lui Dumnezeu. El ştia din veci că noi vom săvârşi fapte rele şi totuşi a ales să ne creeze. În aceste condiţii, ce senzaţie benefică ne poate oferi gândul că avem un Dumnezeu nemilos şi nedrept din acest punct de vedere? Al doilea argument este acela că Dumnezeu ar da dovadă de slăbiciune şi inferioritate dacă nu ar putea să ierte şi totodată ar condamna pentru eternitate oameni care au greşit prin fapte efemere. "Faptul de a ne închipui că mânia, furia, gelozia sau alte asemănătoare acestora au ceva de-a face cu Firea dumnezeiască ne umple de oroare, căci nimeni care are o minte sănătoasă şi inteligenţă nu poate ajunge la o asemenea nebunie încât să gândească aşa ceva despre Dumnezeu. Nu putem spune nici măcar că El se poartă aşa pentru a răsplăti şrăulţ, chiar dacă în afară Scripturile par să spună acest lucru. Chiar şi numai a gândi aşa ceva despre Dumnezeu şi a spune că el răsplăteşte cele rele este o urâciune. A pretinde că El se foloseşte de un lucru atât de însemnat şi grav şcum e gheenaţ drept răsplătire şa răuluiţ înseamnă a atribui o slăbiciune Firii dumnezeieşti" (Cuvinte către singuratici, vol. II, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003, pp. 368-369). Ce sens mai are în acest caz iadul?
Iadul ca formă de pedagogie sufletească
Pentru Sfântul Isaac Sirul, existenţa iadului are un singur scop: acela de a ne determina să ne întoarcem la Dumnezeu. "Dreapta gândire despre Dumnezeu ar fi, aşadar, următoarea: blândul Dumnezeu, Care în tot ce face caută moduri prin care să ajute fiinţele raţionale, îndreaptă şi judecata spre folosul celor care trebuie să primească acest lucru atât de greu. Căci a gândi că în Dumnezeu există ură sau ranchiună chiar şi faţă de făpturile demonice este un lucru odios şi blasfemiator, ca şi acela de a atribui slăvitei Lui Firi oricare din slăbiciunile sau patimile noastre pretinzând că ar fi vorba de răsplătirea binelui şi a răului" (Cuvinte către singuratici, vol. II, p. 369). Din aceste cuvinte ale Sfântului Isaac Sirul înţelegem care este rolul esenţial al iadului în opinia sa: cel pedagogic. Până şi iadul reprezintă o dovadă a iubirii divine, prin care Dumnezeu nu doreşte să ne lase să pierim definitiv şi să fim distruşi. Sfântul Ioan Damaschin scria de altfel că existenţa în iad este cea mai nefericită dintre toate, dar este de preferat dispariţiei în nefiinţă. Dumnezeu nu poate îngădui ca sufletul să moară odată cu trupul, iar iadul este ultima formă de existenţă, aşa cum Raiul este forma supremă a existenţei şi dezvoltării personale. De aceea, Sfântul Isaac Sirul subliniază în mod direct pedagogia divină ascunsă în existenţa iadului: "Împărăţia şi gheena sunt realităţi milostive, gândite în existenţa lor de Dumnezeu din pricina bunătăţii Lui veşnice, şi nu ca răsplătire, chiar dacă li s-a dat numele de răsplătire. (...) Iar a spune că El ne predă focului, suferinţelor, chinurilor şi la tot felul de rele înseamnă a atribui Firii lui Dumnezeu o duşmănie faţă de creaturile raţionale pe care le-a creat prin har, sau a-L face să lucreze sau să gândească din ranchiună sau cu gând de revanşă, ca şi cum S-ar răzbuna" (p. 377). Vom continua şi în materialul următor să analizăm viziunea unică a Sfântului Isaac Sirul cu privire la iad şi în ce măsură putem descoperi în ea partea ortodoxă.
Filocalia
Vineri, 01 Aprilie 2011
Sfântul Marcu Ascetul despre Taina Botezului :
Atacul gândurilor şi recâştigarea simţirii harului
Adrian AGACHI
Fotografii E-mail Print RSS digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz Text G-bookmarks
Live
Technorati
Problema gândurilor păcătoase afectează orice creştin, cu excepţia celor care au ajuns la o viaţă spirituală atât de înaltă, încât sunt protejaţi aproape tot timpul de atacul lor. Pentru majoritatea creştinilor însă, aceste sugestii ispititoare, care vin sub forma unor imagini sau cuvinte produse de propria minte, dar care aparţin de fapt demonilor, constituie crize reale pe drumul spre mântuire.
Măreşte
Deşi Taina Botezului ne-a curăţat de orice păcat, păstrarea harului primit atunci nu se poate face fără ca voinţa noastră să fie supusă în întregime celei divine. O altă condiţie necesară este să nu iubim păcatul, pentru că, altfel, ne va fi imposibil să rezistăm atacului gândurilor.
Este atacul gândurilor ceva normal?
În Patericul Egiptean întâlnim o pildă sugestivă cu privire la atacul gândurilor pătimaşe. Un ucenic tânăr s-a plâns părintelui său spiritual că nu înţelege de ce este atacat atât de des de sugestii ispititoare şi că doreşte să scape de gânduri. Atunci, bătrânul, experimentat în luptele cu demonii, l-a rugat să iasă afară din chilie şi să îşi întindă mâinile în lateral. Tocmai atunci se pornise o furtună puternică. Părintele i-a spus să încerce să nu se mai lase lovit de vânt. În faţa acestui sfat, la prima vedere absurd, ucenicul a răspuns că nu se poate. În momentul respectiv, bătrânul a replicat: "Nici gândurile nu le poţi opri". Concluzia finală rămâne aceea că este posibil ca întreaga viaţă să suferim de pe urma acestor ispite, dar tot ceea ce ni se cere este să le refuzăm şi să nu ne preocupăm de ce apar des sau rar. Războiul nevăzut nu respectă niciodată regulile războiului clasic. Atacul poate apărea oricând, drept urmare, şi apărarea noastră trebuie să fie pregătită permanent. Întrebarea-cheie este: de ce mai suferim aceste atacuri după ce am fost botezaţi şi purificaţi integral de orice greşeală şi păcat?
Atacul iniţial sau momeala
În timpul Sfântului Marcu Ascetul, erezia mesaliană propaga două opinii total eronate: sursa gândurilor pătimaşe ar fi de fapt puterea satanei pe care el o păstrează şi după Botez asupra noastră sau o rămăşiţă a păcatului strămoşesc neştearsă de actul baptismal. Fiecare dintre aceste păreri anulează eficacitatea Tainei Botezului şi pune la îndoială însăşi validitatea acestuia. Pentru a contracara aceste concepţii eronate, Sfântul Marcu Ascetul descrie cu lux de amănunte tipologia războiului nevăzut şi modul de desfăşurare a acestuia. Părintele Dumitru Stăniloae remarca faptul că Sfântul Marcu Ascetul este unul dintre primii autori duhovniceşti care dezvăluie experienţa luptei subtile cu demonii. "Urmând să demonstreze că gândurile păcatului nu provin în noi din păcatul lui Adam, nici nu ne sunt impuse cu sila de satana, ci sunt produse de noi prin primirea momelii celui rău, Marcu desfăşoară în această scriere o serie de remarcabile analize de ordin psihologic şi pnevmatologic. Ni se înfăţişează astfel în chipul cel mai precis înţelesul atacului sau al momelii satanei, al aşa-numitei , prima răsărire a unui gând de păcat, căreia îi dau un rol important aproape toate scrierile din Filocalie şi, în general, toată literatura ascetică a Răsăritului" (Filocalia, vol. I, trad. pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 213). Acest prim atac al satanei nu constituie în sine un păcat din partea noastră, deoarece noi nu colaborăm în nici un fel la formarea sa. Creştinul păcătuieşte însă dacă începe un dialog cu acest gând. Deseori, propria minte pare să discute doar cu ea însăşi, dar, în realitate, discută cu demonii. Însă atacurile subtile ale gândurilor nu pot fi detectate decât de creştinii care au înaintat pe scara vieţii spirituale şi care au deja o experienţă a războiului nevăzut.
De ce apar atacurile?
Aceste momeli sau atacuri iniţiale apar adeseori pentru simplul motiv că mintea noastră nu se ocupă de un lucru în clipa respectivă sau nu are o preocupare de ordin spiritual. Trebuie remarcat aici că un creştin care trăieşte în lume nu poate avea doar preocupări spirituale. Mulţi lucrează, sunt totodată şi căsătoriţi, iar grijile cotidiene încarcă peisajul mental până la refuz. În aceste condiţii, ispitele pot fi mai eficiente, iar războiul nevăzut mai greu de dus. Sfântul Ioan Gură de Aur afirma că drumul mântuirii este acelaşi şi pentru cei căsătoriţi, şi pentru monahi, doar că aceştia din urmă pot ajunge mai uşor la ţintă pentru că au lăsat în urmă toate grijile. Observăm din cuvintele Sfântului Marcu Ascetul că scăparea de un atac demonic depinde foarte mult de conlucrarea dintre mintea şi inima noastră, un aspect dificil de atins în condiţiile lumii de astăzi. "Noi am primit porunca să nu ne îngrijim de nimic, ci să ne păzim cu toată stăruinţa inima şi să căutăm înăuntrul nostru Împărăţia cerurilor. De aceea, când se desparte mintea de inimă şi se opreşte din căutarea amintită, îndată dă loc atacului diavolului şi se face aptă să primească sugestia rea" (p. 215). Este dificil să nu te îngrijeşti de nimic în lume şi încă şi mai greu să îţi păzeşti inima şi mintea, însă există şi o altă cale prin care putem să descoperim şi să păstrăm simţirea harului primit la Botez: jertfirea propriilor gânduri lui Hristos.
Jertfirea propriilor gânduri lui Hristos
În momentul în care suntem botezaţi, Hristos intră în cea mai profundă parte a inimii noastre, considerată de autorii filocalici drept un adevărat altar de jertfă. Ce poate fi jertfit pe acest altar? În principiu, fiecare virtute (milostenie, rugăciune, post, smerenie) pe care încercăm să o dobândim. Dacă dorim să dobândim virtuţile în sine fără a le închina (jertfi) lui Hristos, atunci nu avem acces din start la acest altar, iar harul primit la Botez, şi care rămâne încă de atunci în această cameră liturgică a inimii, se ascunde. Inima ni se împietreşte, iar mintea se reduce exclusiv la capacitatea raţional-logică, pierzând posibilitatea de a simţi intuitiv harul. În esenţă, ne pierdem propria consistenţă şi devenim o pradă uşoară a gândurilor. Pentru a putea reveni la simţirea harului, avem nevoie să jertfim propriile gânduri, planuri, idei lui Hristos. "Harul acesta se află în noi în chip ascuns de la Botez, însă nu ni se face văzut decât atunci când, după ce vom fi străbătut bine drumul poruncilor, vom aduce ca jertfă Arhiereului Hristos gândurile cele sănătoase ale firii noastre, nu pe cele muşcate de fiare. Căci cele mai multe dintre ele sunt luate de fiare când se abat de la calea poruncilor, adică de la răbdarea necazurilor. Sărind din calea cea dreaptă, ele o iau razna, învinuind mai degrabă pe alţii, decât pe stăpânul lor. Abia puţine din ele umblă pe calea cea dreaptă, şi aceasta fiindcă sunt păzite de rugăciune, legate de nădejde şi îmboldite de încercări. Şi numai acestea ajung la cetate şi la templu, unde sunt aduse jertfă" (p. 264). Cum putem realiza această jertfă a propriilor gânduri în lume? Sunt câteva modalităţi pe care vi le împărtăşim în finalul acestui material. În primul rând, trebuie să existe întotdeauna o consultare riguroasă a părintelui duhovnic atunci când avem de luat o decizie capitală pentru noi înşine sau propria familie. În al doilea rând, fiecare creştin trebuie să aibă o modalitate de a discerne până la un anumit punct ce este benefic şi ce nu poate fi considerat astfel. Discernământul este cea mai înaltă virtute, iar aceasta se dobândeşte progresiv odată cu creşterea experienţei duhovniceşti a fiecăreia dintre noi. În al treilea rând, fiecare plan esenţial pe care îl avem trebuie să respecte anumite coordonate duhovniceşti, dintre care putem enumera câteva foarte simple: să nu afecteze nici o altă persoană în mod negativ, să nu fie peste puterile noastre şi să aducă rezultate pozitive pentru desăvărşirea proprie. Astfel, putem, cu ajutorul duhovnicului, al propriului discernământ, dar şi al rugăciunii neîncetate, să jertfim corespunzător gândurile noastre lui Hristos. O jertfă fără de care nu este posibilă simţirea harului primit la Botez, adică primul dar şi unul dintre cele mai importante din toată existenţa noastră creştină.
Evanghelia de Duminică
Vineri, 15 Aprilie 2011
Buchetul virtuţilor din post, lumini ale biruinţei*
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Fotografii E-mail Print RSS digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz Text G-bookmarks
Live
Technorati
Duminica a VI-a din Postul Mare (a Floriilor), Ioan 12, 1-18.
Măreşte
MăreşteMai multe fotografii
"Înainte de Paşti cu şase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr
era unul dintre cei ce şedeau împreună cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă pe Dânsul, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu mă aveţi totdeauna. Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci ca să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare. Căci, din cauza lui, mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi a ieşit întru întâmpinarea Lui şi striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: " Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei " .
Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El şi că acestea I le-au făcut Lui. Aşadar, dădea mărturie mulţimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că a făcut minunea aceasta."
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Sărbătoarea Intrării în Ierusalim a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos este numită în popor şi Floriile, de la florile pe care mulţimile şi copiii le purtau în mână, aclamând intrarea în Ierusalim a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca Domn şi Împărat.
Evanghelia sărbătorii ne arată că Maria, sora lui Lazăr, ca semn de preţuire şi de recunoştinţă pentru tot ceea ce Mântuitorul Iisus Hristos a făcut ca prieten al lui Lazăr, al Mariei şi al Martei, a vărsat mir de mare preţ pe picioarele Lui şi le-a şters cu părul capului ei. Maria, sora lui Lazăr, este o altă femeie decât femeia păcătoasă despre care vorbeşte Sfântul Evanghelist Luca, pentru că pocăinţa femeii păcătoase nu s-a petrecut în Betania, ci în Nain. Semnificaţia nardului sau mirului de mare preţ este deosebit de bogată. Când Iuda Iscarioteanul a întrebat: "Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?" (Ioan 12, 5), Mântuitorul Iisus Hristos a răspuns: "Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna" (Ioan 12, 7-8). Mirul de mare preţ ca simbol al îngropării Domnului Iisus Hristos a devenit în Biserică Sfântul Mir folosit pentru sfinţirea Sfintei Mese din biserica nouă care închipuie mormântul Mântuitorului în care El a fost îngropat şi din care El a înviat. De asemenea, cu Sfântul Mir se sfinţeşte şi Sfântul Antimis care simbolizează punerea în mormânt a Domnului. Iar mirungerea celor ce s-au botezat în taina Morţii şi Învierii Domnului se face tot cu Sfântul Mir. Aşadar, Biserica a învăţat de la Maria, sora lui Lazăr, să arate preţuire mare faţă de Hristos prin folosirea în cultul ei a Sfântului şi Marelui Mir compus din aromate de mare preţ. În plus, mireasma deosebită a mirului de mare preţ simbolizează şi prezenţa Duhului Sfânt în omul credincios. În acest sens, sfintele moaşte ale sfinţilor au parfumul mirului de nard. După cum harul Duhului Sfânt era prezent în trupul lui Hristos în mormânt şi nu L-a lăsat să putrezească, tot aşa harul Duhului Sfânt pecetluieşte pe unii dintre sfinţi cu nestricăciunea osemintelor şi cu parfumul minunat al prezenţei lui în omul duhovnicesc, care a trăit în sfinţenie potrivit Evangheliei lui Hristos.
Mirul de mare preţ - simbol al frumuseţii Bisericii
Toate veşmintele de mare preţ, toate vasele sfinte, toate picturile frumoase, toate Bisericile care se aduc ofrandă întru pomenirea şi cinstirea Mântuitorului Iisus Hristos, ca recunoştinţă sau mulţumire adusă Lui, sunt mir de mare preţ. Asemenea Mariei, sora lui Lazăr, Biserica aduce ofrandă lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat ceea ce ea are frumos şi de mare preţ.
Însă, la darurile pe care le aduc credincioşii în Biserică, trebuie să adăugăm darul cel mai de preţ al miresmei credinţei ortodoxe, al rugăciunii şi al faptelor bune. Mirul de mare preţ este sufletul drept-credincios şi sufletul curăţit de păcate. Sufletul nostru curăţit de păcate şi luminat de fapte bune se dăruieşte lui Hristos ca mir de mare preţ. Viaţa păcătoasă este urât mirositoare, dar pocăinţa şi eliberarea de patimi păcătoase transformă viaţa omului în miros duhovnicesc de bună mireasmă. Acest mir de mare preţ al sufletului curăţit şi sfinţit se dobândeşte prin toate nevoinţele Postului Mare, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin milostenie. Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca şi noi, în această ultimă săptămână înainte de sărbătoarea Învierii, să aducem ca mir de mare preţ florile harului crescute în sufletul nostru, prin postul către Înviere spre slava Mântuitorului Hristos şi spre mântuirea noastră.
Primul înţeles al Intrării în Ierusalim a Mântuitorului este acela de biruinţă asupra morţii lui Lazăr şi, deci, preînchipuire a învierii de obşte, după cum se spune în troparul sărbătorii. Evanghelia după Sfântul Ioan relatează pe larg învierea lui Lazăr, prietenul Mântuitorului Iisus Hristos şi fratele surorilor Marta şi Maria din Betania.
Când mulţi dintre iudei au văzut că Iisus a înviat un mort intrat în descompunere de patru zile, au părăsit pe cărturari şi pe farisei, pe învăţătorii lor tradiţionali, şi au crezut în Iisus şi în puterea Lui dumnezeiască. Acesta este motivul principal pentru care mulţimile au venit în Betania, să vadă pe Iisus, dar şi pe Lazăr, prietenul Său, înviat.
Mulţimile se adunaseră la Ierusalim pentru a serba Paştile iudaice, iar din Ierusalim au mers în Betania să vadă pe Lazăr, cel ce murise, dar acum era viu. Însă, pe cât se bucura mulţimea oamenilor simpli, pe atât se tulburau şi se întristau mai-marii cărturarilor şi fariseilor, plini de invidie, pentru că iubirea şi admiraţia mulţimilor faţă de Iisus creşteau cu fiecare minune, cu fiecare vindecare şi, mai ales acum, cu învierea din morţi a prietenului său Lazăr din Betania. Astfel, iudeii s-au împărţit în două: unii care credeau în Iisus şi alţii care nu credeau în Iisus; unii care-L iubeau pe Iisus, iar alţii care-L invidiau şi-L duşmăneau. Evanghelia ne spune că atunci au hotărât mai-marii cărturarilor şi fariseilor să-L omoare nu numai pe Iisus, ci şi pe Lazăr, pentru că Lazăr cel înviat din morţi era mărturia evidentă a puterii dumnezeieşti a lui Iisus Hristos. Nu numai învăţătura Lui era minunată, ci şi puterea Lui dumnezeiască, dătătoare de viaţă. Hristos, Cel ce S-a numit pe Sine "Învierea şi Viaţa" (Ioan 11, 25), este biruitor asupra morţii. Intrarea Sa în Ierusalim are două înţelesuri: o biruinţă asupra morţii lui Lazăr, dar şi o anticipare a biruinţei asupra propriei Sale morţi. Mântuitorul Hristos nu numai că înviază pe Lazăr, dar, peste puţin timp, Îşi înviază propria Sa umanitate, propriul Său trup din mormânt, iar prin aceasta El arată definitiv că este Dumnezeu-Omul. Moartea spre care merge El, deşi este o crimă organizată de autorităţile politice împreună cu cele religioase, este prezentată de Sfântul Evanghelist Ioan ca o jertfă de bunăvoie. Mântuitorul Iisus Hristos spune: "Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu" (Ioan 10, 17-18). În acest sens, Biserica vede în intrarea în Ierusalim a Domnului mergerea Sa spre patimă şi spre moarte de bunăvoie. El putea să evite suferinţele şi moartea, dacă-şi distrugea sau elimina adversarii. Dar El a dorit să biruiască prin puterea iubirii Sale care este ascunsă în Cruce şi care se arată ca iubire preaslăvită în Învierea Sa. Acesta este primul înţeles al Intrării Domnului Hristos în Ierusalim: biruinţă asupra morţii lui Lazăr şi anticipare a biruinţei Mântuitorului asupra propriei Sale morţi.
Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalimul pământesc este prefigurarea intrării Sale ca om în Ierusalimul ceresc
Aceasta se va realiza prin Învierea şi prin Înălţarea Sa la cer. De aceea în noaptea de Paşti noi cântăm: "Lumineazăte, luminează-te, noule Ierusalime...", adică nu Ierusalimul vechi, pământesc, ci noul Ierusalim, ceresc, în care Hristos Domnul intră prin Înviere, pentru că umanitatea Lui nu va mai muri niciodată. Iar Ierusalimul ceresc în care intră Hristos Dumnezeu Cel Răstignit şi Înviat, ca să ne pregătească nouă loc pentru învierea cea de obşte, este acum simbolizat de către Biserică. Cu alte cuvinte, Biserica este icoana Ierusalimului ceresc. Din acest motiv, când sfinţim o Biserică nouă, cântăm: "Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a strălucit". Intrarea Mântuitorului în Ierusalimul ceresc priveşte deci şi taina Bisericii, prin care noi intrăm, ca să ajungem în casa Tatălui ceresc.
Participarea la viaţa Bisericii este tainic o intrare în Ierusalimul ceresc, întrucât Biserica ne învaţă şi ne ajută să răstignim păcatul din noi prin post, prin pocăinţă, prin rugăciune, prin mărturisirea păcatelor, pentru a pregăti învierea sufletului nostru din moartea păcatului.
Înţelesurile duhovniceşti ale Intrării Domnului în Ierusalim ne cheamă să cerem Mântuitorului Iisus Hristos să ne ajute să biruim şi noi moartea sufletului ca despărţire de Dumnezeu, să biruim tot ce slăbeşte credinţa noastră, să biruim ispita invidiei şi a răutăţii.
Sărbătoarea Intrării Domnului face trecerea de la Postul cel de 40 de zile al Sfintelor Paşti la intrarea în Săptămâna Sfintelor Patimi sau Pătimiri ale lui Hristos, care este o perioadă de pregătire duhovnicească legată mai direct de Taina Crucii şi Învierii Domnului.
Stâlpările, simbolul virtuţilor adunate în timpul Postului Sfintelor Paşti
Duminica Intrării Domnului în Ierusalim este o zi care prevesteşte Învierea lui Hristos, ea este, oarecum, un Paşte anticipat, o arvună a biruinţei asupra morţii, asupra păcatului, asupra răutăţii oamenilor, o biruinţă a iubirii lui Hristos Dumnezeu, iubire mai tare decât orice ură şi invidie, decât orice trădare şi laşitate, decât orice lăcomie de bani şi de putere lumească trecătoare.
De ce purtăm în această zi ramuri de copaci, în special salcie, şi flori? Purtăm în mâini aceste ramuri, în primul rând, ca memorial sau aducere aminte de evenimentul care s-a petrecut cu aproape 2.000 de ani în urmă, când Mântuitorul Iisus Hristos a intrat în Ierusalim, fiind întâmpinat, mai ales de copii, cu stâlpări sau ramuri de finic. Însă purtăm în mâini ramuri de copaci şi flori şi pentru că s-au încheiat cele 40 de zile de post în care am adunat în suflet florile credinţei cultivate prin post şi rugăciune. Vecernia din Vinerea dinaintea Sâmbetei lui Lazăr spune clar în cântările ei că acum s-au împlinit cele 40 de zile de post. Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor fac, aşadar, trecerea spre o altă săptămână, care nu mai face parte din cele 40 de zile de post, ci este un timp mai sfânt şi mai sfinţitor, pentru că este timpul unei participări mistice sau tainice la Sfintele şi Mântuitoarele Patimi ale lui Hristos, ca noi să ne despătimim de patimile rele sau păcătoase din firea omenească, patimi care au pricinuit răstignirea şi moartea lui Hristos. În acest sens, florile pe care le purtăm în mână în Duminica Floriilor reprezintă florile virtuţilor adunate în timpul postului: lumina rugăciunii, smerenia postirii, bunătatea inimii milostive şi darnice, curăţia minţii dobândită prin pocăinţă, sfinţirea sufletului şi trupului dobândită prin spovedanie şi prin împărtăşire mai deasă, pe scurt florile iubirii sfinte faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Acestea sunt florile cultivate în timpul Postului, pe care le aducem noi ca daruri cultivate în ogorul sfânt al Bisericii dreptmăritoare.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca şi noi, care purtăm în mâini ramuri de salcie (întrucât salcia se arată a fi cel mai smerit dintre copaci, deoarece îşi pleacă permanent înaintea Domnului crengile sale), să ne smerim şi să primim cu evlavie pe Mântuitorul Iisus Hristos, Care intră acum nu numai în Ierusalimul pământesc, ca odinioară, ci şi în sufletul nostru şi în casa noastră, dacă Îl primim cu multă credinţă, spre bucuria Lui şi mântuirea noastră. Amin!
* Text publicat în volumul "Foame şi sete după Dumnezeu", Editura BASILICA, Bucureşti, 2010, revizuit de autor în anul 2011
Filocalia
Vineri, 15 Aprilie 2011
Sfântul Isaac Sirul şi pedagogia iadului :
„Dumnezeu nu pedepseşte, ci îndreaptă răul“
Adrian Agachi
Fotografii E-mail Print RSS digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz Text G-bookmarks
Live
Technorati
Cuvintele deosebite ale Sfântului Isaac Sirul cu privire la mila divină au fost apreciate întotdeauna de cei care i-au citit scrierile. Însă, în cursul istoriei, unii teologi au criticat apropierea sa de teoria apocatastazei. Cu toate acestea, Sfântul Isaac Sirul se deosebeşte de Origen, Teodor de Mopsuestia sau Diodor de Tars atunci când îşi expune propria opinie cu privire la încetarea chinurilor iadului.
Dumnezeu nu este constrâns să mântuiască fiecare om, dar, aşa cum afirmă Sfântul Isaac Sirul, El încearcă prin orice cale, inclusiv prin chinurile iadului, să aducă omul la cunoştinţa mântuirii.Temporalitatea iadului conduce la laxitate morală?
Un argument considerat indubitabil împotriva teoriei apocatastazei este acela al apariţiei laxităţii morale în cei care consideră chinurile iadului drept efemere. Însă, dacă analizăm scrierile lui Origen, observăm că el pune la baza apocatastazei nu mila divină, ci imposibilitatea Fiinţei divine de a păstra veşnicia iadului. La Sfântul Isaac Sirul, o eventuală încetare a chinurilor iadului la un anumit moment dat este doar un rezultat al milei şi atotputerniciei divine. De asemenea, el consideră că un astfel de gând nu conduce la laxitate morală. Din punctul său de vedere, omul nu va face mai mult rău ştiind că Dumnezeu îl va mântui la un moment dat, ci va resimţi o ruşine pentru pornirile sale păcătoase şi Îi va părea rău că nu poate fi pe măsura dragostei divine care îl înconjoară. Acest lucru a fost remarcat şi de episcopul Hilarion Alfeyev în lucrarea dedicată operei ascetului: "Isaac Sirul nu a considerat nici un moment că încetarea chinurilor iadului ar putea conduce la o laxitate morală sau la pierderea fricii de Dumnezeu. Din contră, această idee, din punctul său de vedere, provoacă în om creşterea dragostei de Dumnezeu şi a pocăinţei care se naşte din experienţa nemăsuratei mile a Creatorului. Când o persoană Îl gândeşte pe Dumnezeu ca Tată iubitor, în ea se naşte o dragoste filială şi o apropiere de El, în timp ce noţiunea unui Dumnezeu Care pedepseşte poate cauza doar o frică de rob şi o uscăciune sufletească faţă de El" (Hilarion Alfeyev, The Spiritual World of Isaac the Syrian, Liturgical Press, Collegeville, p. 288). Observam de altfel, în materialul anterior, că Sfântul Isaac Sirul se declară împotriva unei eventuale răsplătiri a faptelor rele prin intermediul chinurilor iadului. De asemenea, el extinde această manifestare a pedagogiei divine şi în cursul vieţii cotidiene. Necazurile şi diferitele momente negative pe care le experimentăm în viaţă nu vin neapărat ca o răsplată a faptelor noastre rele. El afirmă în acest sens: "Tot ce vine de la El şi seamănă cu o pedeapsă sau o osândă nu vine ca să ne facă să plătim nişte fapte rele trecute, ci pentru folosul pe care l-am putea scoate din ele, căci ne face să devenim conştienţi de cele trecute, numai pentru a sădi în noi ura faţă de păcat" (Cuvinte către singuratici, vol. II, trad. Diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 374). Dumnezeu caută în primul rând să ne facă să urâm păcatul şi să dorim să ne eliberăm de el. Scopul său nu este să ne pedepsească într-un mod lipsit de demnitate, ci să ne facă să înţelegem cât de mult ne pot chinui patimile. Putem extinde însă această opinie şi la nivelul chinurilor pătimite în iad de cei care au ales calea păcatului în cursul vieţii?
Care este adevăratul scop al chinurilor?
"E ceea ce ne aduce aminte şi Scriptura, aşa cum s-a lămurit în chip sănătos de mai multe ori mai sus; şi anume că Dumnezeu nu pedepseşte, ci îndreaptă răul. Primul lucru e propriu celor răi, al doilea e propriu unui părinte. Scriptura pare pare să ni-L arate şpe Dumnezeuţ ca şi cum El ne-ar aduce binele şi răul ca pe o răsplată, în timp ce scopul Său nu e aceasta, ci numai acela de a sădi în noi iubirea şi frica, pentru ca să ne curăţim vieţuirea, căci prin iubire poate să sporească nobleţea gândirii noastre" (Cuvinte către singuratici, vol. II, p. 374). Dumnezeu doreşte să ne ajute asemenea unui părinte iubitor, iar iadul păstrează această funcţie pedagogică. Dacă ajungem să considerăm că Dumnezeu pedepseşte asemenea unui stăpân răzbunător pe cei care greşesc, atunci avem o gândire eronată. Dacă dorim să Îl comparăm pe Dumnezeu cu ceva, să Îl comparăm cu un părinte care nu îşi poate repudia niciodată copiii, indiferent de faptele săvârşite, dar nici nu îi poate împiedica să sufere consecinţele propriilor alegeri. Însă orice om poate ajunge la o oarecare maturitate pentru a-şi recunoaşte efectele propriilor greşeli. De aceea, Isaac Sirul este convins că fiecare om poate fi mântuit, chiar şi din chinurile iadului, pentru că flăcările arzătoare care pătrund în sufletele celor aflaţi acolo sunt amintirile iubirii pe care ei au respins-o în cursul vieţii. Atunci când vedem reprezentată din punct de vedere iconografic Judecata finală, observăm că există două raze imense care pornesc dintr-un izvor comun aflat sub tronul Fiului lui Dumnezeu. Una îi îmbrăţişează pe cei drepţi, iar cealaltă pe cei păcătoşi. Dragostea lui Dumnezeu este una singură, atât pentru drepţi, cât şi pentru păcătoşi... Greşeşte, oare, Sfântul Isaac Sirul atunci când denumeşte chinurile iadului drept chinurile iubirii? Ce poate fi mai rău decât o iubire neîmplinită, care ne macină neîncetat mintea şi inima?
Putem spera într-o mântuire a tuturor oamenilor?
Nu ne este îngăduit să menţinem o opinie care a fost considerată drept eronată de majoritatea Sfinţilor Părinţi. Din punct de vedere ortodox, apocatastaza, adică teoria despre mântuirea finală a tuturor oamenilor, inclusiv a demonilor, nu poate fi recunoscută drept veridică. Însă putem spera că nimeni nu va fi condamnat definitiv la chinurile iadului. Putem spera că, prin rugăciunile noastre individuale şi ale Bisericii, în general, vor fi mântuite suflete care acum se află în bezna tristeţii. Hristos ne-a făcut părtaşi la lucrarea Sa mântuitoare. Ne-a dat posibilitatea de a ne jertfi pe noi înşine pentru ceilalţi şi de a gusta iubirea desăvârşită şi, prin urmare, de a ne ruga Lui pentru izbăvirea oamenilor de chinurile iadului. El a stat trei zile în iad şi a propovăduit Împărăţia cerurilor celor ţinuţi captivi acolo. El i-a izbăvit pe cei din iad de chinuri şi, chiar dacă Tradiţia Patristică nu ne oferă numere, putem spera că atunci iadul a fost golit aproape total. De aceea, pe baza Sfintei Tradiţii, considerăm că putem spera în mântuirea fiecărui om, chiar şi după moarte. Dacă vor fi însă toţi izbăviţi sau nu, dacă iadul are un sfârşit sau nu, acest aspect nu poate fi aflat de nimeni încă. Tot ceea ce ştim acum va fi depăşit total în viaţa veşnică pentru că, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, "în parte cunoaştem şi în parte proorocim, dar când va veni ceea ce este desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. (...) Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu" (I Cor. 13: 9-10, 12). Încheiem cu un citat sugestiv din Sfântul Isaac Sirul, care îmbogăţeşte ideea enunţată anterior de Sfântul Apostol Pavel: "Aşa cum firea noastră raţională a ajuns treptat mai luminoasă şi mai înţeleaptă prin sfânta cunoaştere a tainelor ascunse în cele spuse şîn Scripturăţ despre Dumnezeu, învăţând că nu trebuie să înţeleagă totul exact aşa cum stă scris şla modul literalţ, ci că în forma exterioară trupească a relatărilor ei trebuie să se vadă iconomia ascunsă în ele şi cunoaşterea veşnică a lui Dumnezeu care guvernează toate, tot aşa şi în viitor vom ajunge să cunoaştem şi să învăţăm multe lucruri care vor părea contrare faţă de ceea ce cunoaştem acum, iar rânduiala lucrurilor care va domni acolo va destrăma cunoaşterea precisă pe care credeam că o avem aici în tot ceea ce ne închipuiam despre adevăr" (p. 376). Deseori, felul cum considerăm că există lucrurile în realitate, ne împiedică de fapt să ajungem la cunoaşterea adevărului. Din nefericire, nu există dezamăgire mai mare pentru o persoană decât să aibă o părere inferioară despre Dumnezeu şi să trăiască o viaţă întreagă cu impresia că Îl cunoaşte. Singura cunoaştere precisă despre Dumnezeu este că nu ştim încă nimic cu privire la El.
Filocalia
Vineri, 08 Aprilie 2011
Sfântul Isaac Sirul şi apocatastaza :
„Împărăţia şi gheena sunt realităţi milostive“
Adrian Agachi
Fotografii E-mail Print RSS digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz Text G-bookmarks
Live
Technorati
Sfântul Isaac Sirul constituie un exemplu aparte în istoria patristică. Teologia bogată a scrierilor sale se întrepătrunde cu o puternică emfază asupra milei şi iubirii pe care Dumnezeu o revarsă asupra omenirii.
Nu există în momentul de faţă un alt Sfânt Părinte care să pună un accent aproape exclusiv asupra iubirii divine şi care să interpreteze tot din acest punct de vedere dreptatea divină. Însă, această descriere plină de experienţă duhovnicească a dragostei lui Dumnezeu ajunge până la limitele negative ale apocatastazei. În ce măsură mai putem vorbi de un iad veşnic în aceste condiţii?Dreptate şi dragoste divină
Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament întâlnim expresii cu privire la mânia sau setea de dreptate pe care Dumnezeu o are. Mulţi autori patristici au încercat să stabilească un echilibru între manifestarea dreptăţii divine şi cea a dragostei şi milei nesfârşite. Unii au sfârşit prin păstrarea unui legalism sec (Fer. Augustin, Tertullian), iar alţii au reuşit să prezinte o viziune de sinteză extrem de benefică şi actuală (Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin). Sfântul Isaac Sirul a scufundat însă dreptatea divină într-un ocean de iubire, prezentând-o drept dorinţa nesfârşită a lui Dumnezeu de a găsi o modalitate prin care fiecare om să se mântuiască. Trebuie să remarcăm de la bun început că dreptatea divină şi dreptatea umană nu sunt nici pe departe asemănătoare şi cu atât mai puţin identice chiar şi atunci când omul este pe deplin corect şi bine intenţionat. Dreptatea divină este paradoxală: în cursul vieţii un om beneficiază de un număr infinit de şanse de mântuire, iar în opinia Sfântului Isaac Sirul, chiar şi chinurile iadului devin un prilej de a ne întoarce la dreapta credinţă.
Tradiţia patristică despre apocatastază
Precizăm încă de la început că opinia Sfântului Isaac Sirul că iadul va avea un sfârşit şi că până şi demonii vor fi salvaţi nu a fost împărtăşită decât de puţini autori patristici. În momentul de faţă există trei nume majore în istoria Bisericii: Origen, Grigorie de Nyssa şi Maxim Mărturisitorul. Dintre aceştia, Origen a fost condamnat inclusiv pentru această părere la Sinodul V Ecumenic, Grigorie de Nyssa a revenit asupra acestei opinii în scrierile sale de final, iar poziţia Sfântului Maxim Mărturisitorul este destul de interpretabilă. Însă, Sfântul Isaac Sirul nu îşi bazează poziţia pe scrierile acestora, ci pe cele ale lui Teodor al Mopsuestiei şi Diodor din Tars. Diodor a fost în mod clar influenţat de scrierile origeniste, iar Teodor al Mopsuestiei a fost condamnat alături de Origen la acelaşi Sinod Ecumenic. Din păcate, ne grăbim atunci când condamnăm în bloc scrierile unei persoane considerate eretice la un Sinod Ecumenic. Exemplul lui Evagrie, care a influenţat întreaga dezvoltare a asceticii răsăritene şi a cărui operă a beneficiat de comentarii patristice importante trebuie să ne dea de gândit. În concluzie, apocatastaza a beneficiat de o anumită susţinere în cursul istoriei Bisericii, dar nimeni nu a recunoscut în ea ceva mai mult decât o influenţă platonică asupra creştinismului. Ce facem însă cu Sfântul Isaac Sirul care o bazează efectiv pe ceea ce el recunoştea drept tradiţie patristică anterioară?
Mânia şi răsplata
Argumentele Sfântului Isaac Sirul legate de existenţa apocatastazei sunt destul de diferite faţă de cele ale predecesorilor săi în istoria patristică. Origen lega apocatastaza de o restaurare necesară care obligă într-un fel Fiinţa divină să readucă starea perfectă a sufletelor de la început. Grigorie de Nyssa vedea în apocatastază un rezultat al epecatazelor, acea creştere infinită a sufletului care culminează în unirea cu Dumnezeu şi continuă în aceasta. Isaac Sirul consideră însă iadul drept o manifestare a iubirii divine, prin care voinţa oamenilor poate fi întoarsă spre Dumnezeu. În scrierile sale descoperite recent, Sfântul Isaac Sirul oferă un capitol întreg asupra problemei veşniciei iadului şi a argumentelor utilizate de teologii din perioada sa în favoarea acestei opţiuni. Isaac este critic atunci când discută principalele puncte ale sistemelor teologice din vremea respectivă. În esenţă, veşnicia iadului beneficia de două argumente solide: mânia lui Dumnezeu împotriva celor care fac răul şi răsplata dreaptă care li se cuvine pentru faptele lor. Ambele argumente sunt respinse de Sfântul Isaac Sirul. El consideră că "mânia divină" reprezintă o imagine care trebuie depăşită de creştini. Dumnezeu nu se mânie, aşa cum ne mâniem noi, deoarece în acest caz ne-ar deveni inferior. El este plin de iubire, iar această imagine a mâniei apare doar pentru că noi tindem să interpretăm într-un mod trupesc Sfânta Scriptură. Sfântul Isaac respinge şi ideea de răsplătire pe măsură a unor fapte rele săvârşite de oameni, utilizând două contraargumente. În primul rând, o asemenea răsplătire ar contrazice practic mila lui Dumnezeu. El ştia din veci că noi vom săvârşi fapte rele şi totuşi a ales să ne creeze. În aceste condiţii, ce senzaţie benefică ne poate oferi gândul că avem un Dumnezeu nemilos şi nedrept din acest punct de vedere? Al doilea argument este acela că Dumnezeu ar da dovadă de slăbiciune şi inferioritate dacă nu ar putea să ierte şi totodată ar condamna pentru eternitate oameni care au greşit prin fapte efemere. "Faptul de a ne închipui că mânia, furia, gelozia sau alte asemănătoare acestora au ceva de-a face cu Firea dumnezeiască ne umple de oroare, căci nimeni care are o minte sănătoasă şi inteligenţă nu poate ajunge la o asemenea nebunie încât să gândească aşa ceva despre Dumnezeu. Nu putem spune nici măcar că El se poartă aşa pentru a răsplăti şrăulţ, chiar dacă în afară Scripturile par să spună acest lucru. Chiar şi numai a gândi aşa ceva despre Dumnezeu şi a spune că el răsplăteşte cele rele este o urâciune. A pretinde că El se foloseşte de un lucru atât de însemnat şi grav şcum e gheenaţ drept răsplătire şa răuluiţ înseamnă a atribui o slăbiciune Firii dumnezeieşti" (Cuvinte către singuratici, vol. II, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003, pp. 368-369). Ce sens mai are în acest caz iadul?
Iadul ca formă de pedagogie sufletească
Pentru Sfântul Isaac Sirul, existenţa iadului are un singur scop: acela de a ne determina să ne întoarcem la Dumnezeu. "Dreapta gândire despre Dumnezeu ar fi, aşadar, următoarea: blândul Dumnezeu, Care în tot ce face caută moduri prin care să ajute fiinţele raţionale, îndreaptă şi judecata spre folosul celor care trebuie să primească acest lucru atât de greu. Căci a gândi că în Dumnezeu există ură sau ranchiună chiar şi faţă de făpturile demonice este un lucru odios şi blasfemiator, ca şi acela de a atribui slăvitei Lui Firi oricare din slăbiciunile sau patimile noastre pretinzând că ar fi vorba de răsplătirea binelui şi a răului" (Cuvinte către singuratici, vol. II, p. 369). Din aceste cuvinte ale Sfântului Isaac Sirul înţelegem care este rolul esenţial al iadului în opinia sa: cel pedagogic. Până şi iadul reprezintă o dovadă a iubirii divine, prin care Dumnezeu nu doreşte să ne lase să pierim definitiv şi să fim distruşi. Sfântul Ioan Damaschin scria de altfel că existenţa în iad este cea mai nefericită dintre toate, dar este de preferat dispariţiei în nefiinţă. Dumnezeu nu poate îngădui ca sufletul să moară odată cu trupul, iar iadul este ultima formă de existenţă, aşa cum Raiul este forma supremă a existenţei şi dezvoltării personale. De aceea, Sfântul Isaac Sirul subliniază în mod direct pedagogia divină ascunsă în existenţa iadului: "Împărăţia şi gheena sunt realităţi milostive, gândite în existenţa lor de Dumnezeu din pricina bunătăţii Lui veşnice, şi nu ca răsplătire, chiar dacă li s-a dat numele de răsplătire. (...) Iar a spune că El ne predă focului, suferinţelor, chinurilor şi la tot felul de rele înseamnă a atribui Firii lui Dumnezeu o duşmănie faţă de creaturile raţionale pe care le-a creat prin har, sau a-L face să lucreze sau să gândească din ranchiună sau cu gând de revanşă, ca şi cum S-ar răzbuna" (p. 377). Vom continua şi în materialul următor să analizăm viziunea unică a Sfântului Isaac Sirul cu privire la iad şi în ce măsură putem descoperi în ea partea ortodoxă.
Filocalia
Vineri, 01 Aprilie 2011
Sfântul Marcu Ascetul despre Taina Botezului :
Atacul gândurilor şi recâştigarea simţirii harului
Adrian AGACHI
Fotografii E-mail Print RSS digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz Text G-bookmarks
Live
Technorati
Problema gândurilor păcătoase afectează orice creştin, cu excepţia celor care au ajuns la o viaţă spirituală atât de înaltă, încât sunt protejaţi aproape tot timpul de atacul lor. Pentru majoritatea creştinilor însă, aceste sugestii ispititoare, care vin sub forma unor imagini sau cuvinte produse de propria minte, dar care aparţin de fapt demonilor, constituie crize reale pe drumul spre mântuire.
Măreşte
Deşi Taina Botezului ne-a curăţat de orice păcat, păstrarea harului primit atunci nu se poate face fără ca voinţa noastră să fie supusă în întregime celei divine. O altă condiţie necesară este să nu iubim păcatul, pentru că, altfel, ne va fi imposibil să rezistăm atacului gândurilor.Este atacul gândurilor ceva normal?
În Patericul Egiptean întâlnim o pildă sugestivă cu privire la atacul gândurilor pătimaşe. Un ucenic tânăr s-a plâns părintelui său spiritual că nu înţelege de ce este atacat atât de des de sugestii ispititoare şi că doreşte să scape de gânduri. Atunci, bătrânul, experimentat în luptele cu demonii, l-a rugat să iasă afară din chilie şi să îşi întindă mâinile în lateral. Tocmai atunci se pornise o furtună puternică. Părintele i-a spus să încerce să nu se mai lase lovit de vânt. În faţa acestui sfat, la prima vedere absurd, ucenicul a răspuns că nu se poate. În momentul respectiv, bătrânul a replicat: "Nici gândurile nu le poţi opri". Concluzia finală rămâne aceea că este posibil ca întreaga viaţă să suferim de pe urma acestor ispite, dar tot ceea ce ni se cere este să le refuzăm şi să nu ne preocupăm de ce apar des sau rar. Războiul nevăzut nu respectă niciodată regulile războiului clasic. Atacul poate apărea oricând, drept urmare, şi apărarea noastră trebuie să fie pregătită permanent. Întrebarea-cheie este: de ce mai suferim aceste atacuri după ce am fost botezaţi şi purificaţi integral de orice greşeală şi păcat?
Atacul iniţial sau momeala
În timpul Sfântului Marcu Ascetul, erezia mesaliană propaga două opinii total eronate: sursa gândurilor pătimaşe ar fi de fapt puterea satanei pe care el o păstrează şi după Botez asupra noastră sau o rămăşiţă a păcatului strămoşesc neştearsă de actul baptismal. Fiecare dintre aceste păreri anulează eficacitatea Tainei Botezului şi pune la îndoială însăşi validitatea acestuia. Pentru a contracara aceste concepţii eronate, Sfântul Marcu Ascetul descrie cu lux de amănunte tipologia războiului nevăzut şi modul de desfăşurare a acestuia. Părintele Dumitru Stăniloae remarca faptul că Sfântul Marcu Ascetul este unul dintre primii autori duhovniceşti care dezvăluie experienţa luptei subtile cu demonii. "Urmând să demonstreze că gândurile păcatului nu provin în noi din păcatul lui Adam, nici nu ne sunt impuse cu sila de satana, ci sunt produse de noi prin primirea momelii celui rău, Marcu desfăşoară în această scriere o serie de remarcabile analize de ordin psihologic şi pnevmatologic. Ni se înfăţişează astfel în chipul cel mai precis înţelesul atacului sau al momelii satanei, al aşa-numitei , prima răsărire a unui gând de păcat, căreia îi dau un rol important aproape toate scrierile din Filocalie şi, în general, toată literatura ascetică a Răsăritului" (Filocalia, vol. I, trad. pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 213). Acest prim atac al satanei nu constituie în sine un păcat din partea noastră, deoarece noi nu colaborăm în nici un fel la formarea sa. Creştinul păcătuieşte însă dacă începe un dialog cu acest gând. Deseori, propria minte pare să discute doar cu ea însăşi, dar, în realitate, discută cu demonii. Însă atacurile subtile ale gândurilor nu pot fi detectate decât de creştinii care au înaintat pe scara vieţii spirituale şi care au deja o experienţă a războiului nevăzut.
De ce apar atacurile?
Aceste momeli sau atacuri iniţiale apar adeseori pentru simplul motiv că mintea noastră nu se ocupă de un lucru în clipa respectivă sau nu are o preocupare de ordin spiritual. Trebuie remarcat aici că un creştin care trăieşte în lume nu poate avea doar preocupări spirituale. Mulţi lucrează, sunt totodată şi căsătoriţi, iar grijile cotidiene încarcă peisajul mental până la refuz. În aceste condiţii, ispitele pot fi mai eficiente, iar războiul nevăzut mai greu de dus. Sfântul Ioan Gură de Aur afirma că drumul mântuirii este acelaşi şi pentru cei căsătoriţi, şi pentru monahi, doar că aceştia din urmă pot ajunge mai uşor la ţintă pentru că au lăsat în urmă toate grijile. Observăm din cuvintele Sfântului Marcu Ascetul că scăparea de un atac demonic depinde foarte mult de conlucrarea dintre mintea şi inima noastră, un aspect dificil de atins în condiţiile lumii de astăzi. "Noi am primit porunca să nu ne îngrijim de nimic, ci să ne păzim cu toată stăruinţa inima şi să căutăm înăuntrul nostru Împărăţia cerurilor. De aceea, când se desparte mintea de inimă şi se opreşte din căutarea amintită, îndată dă loc atacului diavolului şi se face aptă să primească sugestia rea" (p. 215). Este dificil să nu te îngrijeşti de nimic în lume şi încă şi mai greu să îţi păzeşti inima şi mintea, însă există şi o altă cale prin care putem să descoperim şi să păstrăm simţirea harului primit la Botez: jertfirea propriilor gânduri lui Hristos.
Jertfirea propriilor gânduri lui Hristos
În momentul în care suntem botezaţi, Hristos intră în cea mai profundă parte a inimii noastre, considerată de autorii filocalici drept un adevărat altar de jertfă. Ce poate fi jertfit pe acest altar? În principiu, fiecare virtute (milostenie, rugăciune, post, smerenie) pe care încercăm să o dobândim. Dacă dorim să dobândim virtuţile în sine fără a le închina (jertfi) lui Hristos, atunci nu avem acces din start la acest altar, iar harul primit la Botez, şi care rămâne încă de atunci în această cameră liturgică a inimii, se ascunde. Inima ni se împietreşte, iar mintea se reduce exclusiv la capacitatea raţional-logică, pierzând posibilitatea de a simţi intuitiv harul. În esenţă, ne pierdem propria consistenţă şi devenim o pradă uşoară a gândurilor. Pentru a putea reveni la simţirea harului, avem nevoie să jertfim propriile gânduri, planuri, idei lui Hristos. "Harul acesta se află în noi în chip ascuns de la Botez, însă nu ni se face văzut decât atunci când, după ce vom fi străbătut bine drumul poruncilor, vom aduce ca jertfă Arhiereului Hristos gândurile cele sănătoase ale firii noastre, nu pe cele muşcate de fiare. Căci cele mai multe dintre ele sunt luate de fiare când se abat de la calea poruncilor, adică de la răbdarea necazurilor. Sărind din calea cea dreaptă, ele o iau razna, învinuind mai degrabă pe alţii, decât pe stăpânul lor. Abia puţine din ele umblă pe calea cea dreaptă, şi aceasta fiindcă sunt păzite de rugăciune, legate de nădejde şi îmboldite de încercări. Şi numai acestea ajung la cetate şi la templu, unde sunt aduse jertfă" (p. 264). Cum putem realiza această jertfă a propriilor gânduri în lume? Sunt câteva modalităţi pe care vi le împărtăşim în finalul acestui material. În primul rând, trebuie să existe întotdeauna o consultare riguroasă a părintelui duhovnic atunci când avem de luat o decizie capitală pentru noi înşine sau propria familie. În al doilea rând, fiecare creştin trebuie să aibă o modalitate de a discerne până la un anumit punct ce este benefic şi ce nu poate fi considerat astfel. Discernământul este cea mai înaltă virtute, iar aceasta se dobândeşte progresiv odată cu creşterea experienţei duhovniceşti a fiecăreia dintre noi. În al treilea rând, fiecare plan esenţial pe care îl avem trebuie să respecte anumite coordonate duhovniceşti, dintre care putem enumera câteva foarte simple: să nu afecteze nici o altă persoană în mod negativ, să nu fie peste puterile noastre şi să aducă rezultate pozitive pentru desăvărşirea proprie. Astfel, putem, cu ajutorul duhovnicului, al propriului discernământ, dar şi al rugăciunii neîncetate, să jertfim corespunzător gândurile noastre lui Hristos. O jertfă fără de care nu este posibilă simţirea harului primit la Botez, adică primul dar şi unul dintre cele mai importante din toată existenţa noastră creştină.
Evanghelia de Duminică
Vineri, 15 Aprilie 2011
Buchetul virtuţilor din post, lumini ale biruinţei*
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Fotografii E-mail Print RSS digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz Text G-bookmarks
Live
Technorati
Duminica a VI-a din Postul Mare (a Floriilor), Ioan 12, 1-18.
Măreşte
MăreşteMai multe fotografii
"Înainte de Paşti cu şase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr
era unul dintre cei ce şedeau împreună cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă pe Dânsul, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu mă aveţi totdeauna. Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci ca să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare. Căci, din cauza lui, mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi a ieşit întru întâmpinarea Lui şi striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: " Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei " .
Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El şi că acestea I le-au făcut Lui. Aşadar, dădea mărturie mulţimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că a făcut minunea aceasta."
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Sărbătoarea Intrării în Ierusalim a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos este numită în popor şi Floriile, de la florile pe care mulţimile şi copiii le purtau în mână, aclamând intrarea în Ierusalim a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca Domn şi Împărat.
Evanghelia sărbătorii ne arată că Maria, sora lui Lazăr, ca semn de preţuire şi de recunoştinţă pentru tot ceea ce Mântuitorul Iisus Hristos a făcut ca prieten al lui Lazăr, al Mariei şi al Martei, a vărsat mir de mare preţ pe picioarele Lui şi le-a şters cu părul capului ei. Maria, sora lui Lazăr, este o altă femeie decât femeia păcătoasă despre care vorbeşte Sfântul Evanghelist Luca, pentru că pocăinţa femeii păcătoase nu s-a petrecut în Betania, ci în Nain. Semnificaţia nardului sau mirului de mare preţ este deosebit de bogată. Când Iuda Iscarioteanul a întrebat: "Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?" (Ioan 12, 5), Mântuitorul Iisus Hristos a răspuns: "Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna" (Ioan 12, 7-8). Mirul de mare preţ ca simbol al îngropării Domnului Iisus Hristos a devenit în Biserică Sfântul Mir folosit pentru sfinţirea Sfintei Mese din biserica nouă care închipuie mormântul Mântuitorului în care El a fost îngropat şi din care El a înviat. De asemenea, cu Sfântul Mir se sfinţeşte şi Sfântul Antimis care simbolizează punerea în mormânt a Domnului. Iar mirungerea celor ce s-au botezat în taina Morţii şi Învierii Domnului se face tot cu Sfântul Mir. Aşadar, Biserica a învăţat de la Maria, sora lui Lazăr, să arate preţuire mare faţă de Hristos prin folosirea în cultul ei a Sfântului şi Marelui Mir compus din aromate de mare preţ. În plus, mireasma deosebită a mirului de mare preţ simbolizează şi prezenţa Duhului Sfânt în omul credincios. În acest sens, sfintele moaşte ale sfinţilor au parfumul mirului de nard. După cum harul Duhului Sfânt era prezent în trupul lui Hristos în mormânt şi nu L-a lăsat să putrezească, tot aşa harul Duhului Sfânt pecetluieşte pe unii dintre sfinţi cu nestricăciunea osemintelor şi cu parfumul minunat al prezenţei lui în omul duhovnicesc, care a trăit în sfinţenie potrivit Evangheliei lui Hristos.
Mirul de mare preţ - simbol al frumuseţii Bisericii
Toate veşmintele de mare preţ, toate vasele sfinte, toate picturile frumoase, toate Bisericile care se aduc ofrandă întru pomenirea şi cinstirea Mântuitorului Iisus Hristos, ca recunoştinţă sau mulţumire adusă Lui, sunt mir de mare preţ. Asemenea Mariei, sora lui Lazăr, Biserica aduce ofrandă lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat ceea ce ea are frumos şi de mare preţ.
Însă, la darurile pe care le aduc credincioşii în Biserică, trebuie să adăugăm darul cel mai de preţ al miresmei credinţei ortodoxe, al rugăciunii şi al faptelor bune. Mirul de mare preţ este sufletul drept-credincios şi sufletul curăţit de păcate. Sufletul nostru curăţit de păcate şi luminat de fapte bune se dăruieşte lui Hristos ca mir de mare preţ. Viaţa păcătoasă este urât mirositoare, dar pocăinţa şi eliberarea de patimi păcătoase transformă viaţa omului în miros duhovnicesc de bună mireasmă. Acest mir de mare preţ al sufletului curăţit şi sfinţit se dobândeşte prin toate nevoinţele Postului Mare, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin milostenie. Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca şi noi, în această ultimă săptămână înainte de sărbătoarea Învierii, să aducem ca mir de mare preţ florile harului crescute în sufletul nostru, prin postul către Înviere spre slava Mântuitorului Hristos şi spre mântuirea noastră.
Primul înţeles al Intrării în Ierusalim a Mântuitorului este acela de biruinţă asupra morţii lui Lazăr şi, deci, preînchipuire a învierii de obşte, după cum se spune în troparul sărbătorii. Evanghelia după Sfântul Ioan relatează pe larg învierea lui Lazăr, prietenul Mântuitorului Iisus Hristos şi fratele surorilor Marta şi Maria din Betania.
Când mulţi dintre iudei au văzut că Iisus a înviat un mort intrat în descompunere de patru zile, au părăsit pe cărturari şi pe farisei, pe învăţătorii lor tradiţionali, şi au crezut în Iisus şi în puterea Lui dumnezeiască. Acesta este motivul principal pentru care mulţimile au venit în Betania, să vadă pe Iisus, dar şi pe Lazăr, prietenul Său, înviat.
Mulţimile se adunaseră la Ierusalim pentru a serba Paştile iudaice, iar din Ierusalim au mers în Betania să vadă pe Lazăr, cel ce murise, dar acum era viu. Însă, pe cât se bucura mulţimea oamenilor simpli, pe atât se tulburau şi se întristau mai-marii cărturarilor şi fariseilor, plini de invidie, pentru că iubirea şi admiraţia mulţimilor faţă de Iisus creşteau cu fiecare minune, cu fiecare vindecare şi, mai ales acum, cu învierea din morţi a prietenului său Lazăr din Betania. Astfel, iudeii s-au împărţit în două: unii care credeau în Iisus şi alţii care nu credeau în Iisus; unii care-L iubeau pe Iisus, iar alţii care-L invidiau şi-L duşmăneau. Evanghelia ne spune că atunci au hotărât mai-marii cărturarilor şi fariseilor să-L omoare nu numai pe Iisus, ci şi pe Lazăr, pentru că Lazăr cel înviat din morţi era mărturia evidentă a puterii dumnezeieşti a lui Iisus Hristos. Nu numai învăţătura Lui era minunată, ci şi puterea Lui dumnezeiască, dătătoare de viaţă. Hristos, Cel ce S-a numit pe Sine "Învierea şi Viaţa" (Ioan 11, 25), este biruitor asupra morţii. Intrarea Sa în Ierusalim are două înţelesuri: o biruinţă asupra morţii lui Lazăr, dar şi o anticipare a biruinţei asupra propriei Sale morţi. Mântuitorul Hristos nu numai că înviază pe Lazăr, dar, peste puţin timp, Îşi înviază propria Sa umanitate, propriul Său trup din mormânt, iar prin aceasta El arată definitiv că este Dumnezeu-Omul. Moartea spre care merge El, deşi este o crimă organizată de autorităţile politice împreună cu cele religioase, este prezentată de Sfântul Evanghelist Ioan ca o jertfă de bunăvoie. Mântuitorul Iisus Hristos spune: "Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu" (Ioan 10, 17-18). În acest sens, Biserica vede în intrarea în Ierusalim a Domnului mergerea Sa spre patimă şi spre moarte de bunăvoie. El putea să evite suferinţele şi moartea, dacă-şi distrugea sau elimina adversarii. Dar El a dorit să biruiască prin puterea iubirii Sale care este ascunsă în Cruce şi care se arată ca iubire preaslăvită în Învierea Sa. Acesta este primul înţeles al Intrării Domnului Hristos în Ierusalim: biruinţă asupra morţii lui Lazăr şi anticipare a biruinţei Mântuitorului asupra propriei Sale morţi.
Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalimul pământesc este prefigurarea intrării Sale ca om în Ierusalimul ceresc
Aceasta se va realiza prin Învierea şi prin Înălţarea Sa la cer. De aceea în noaptea de Paşti noi cântăm: "Lumineazăte, luminează-te, noule Ierusalime...", adică nu Ierusalimul vechi, pământesc, ci noul Ierusalim, ceresc, în care Hristos Domnul intră prin Înviere, pentru că umanitatea Lui nu va mai muri niciodată. Iar Ierusalimul ceresc în care intră Hristos Dumnezeu Cel Răstignit şi Înviat, ca să ne pregătească nouă loc pentru învierea cea de obşte, este acum simbolizat de către Biserică. Cu alte cuvinte, Biserica este icoana Ierusalimului ceresc. Din acest motiv, când sfinţim o Biserică nouă, cântăm: "Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a strălucit". Intrarea Mântuitorului în Ierusalimul ceresc priveşte deci şi taina Bisericii, prin care noi intrăm, ca să ajungem în casa Tatălui ceresc.
Participarea la viaţa Bisericii este tainic o intrare în Ierusalimul ceresc, întrucât Biserica ne învaţă şi ne ajută să răstignim păcatul din noi prin post, prin pocăinţă, prin rugăciune, prin mărturisirea păcatelor, pentru a pregăti învierea sufletului nostru din moartea păcatului.
Înţelesurile duhovniceşti ale Intrării Domnului în Ierusalim ne cheamă să cerem Mântuitorului Iisus Hristos să ne ajute să biruim şi noi moartea sufletului ca despărţire de Dumnezeu, să biruim tot ce slăbeşte credinţa noastră, să biruim ispita invidiei şi a răutăţii.
Sărbătoarea Intrării Domnului face trecerea de la Postul cel de 40 de zile al Sfintelor Paşti la intrarea în Săptămâna Sfintelor Patimi sau Pătimiri ale lui Hristos, care este o perioadă de pregătire duhovnicească legată mai direct de Taina Crucii şi Învierii Domnului.
Stâlpările, simbolul virtuţilor adunate în timpul Postului Sfintelor Paşti
Duminica Intrării Domnului în Ierusalim este o zi care prevesteşte Învierea lui Hristos, ea este, oarecum, un Paşte anticipat, o arvună a biruinţei asupra morţii, asupra păcatului, asupra răutăţii oamenilor, o biruinţă a iubirii lui Hristos Dumnezeu, iubire mai tare decât orice ură şi invidie, decât orice trădare şi laşitate, decât orice lăcomie de bani şi de putere lumească trecătoare.
De ce purtăm în această zi ramuri de copaci, în special salcie, şi flori? Purtăm în mâini aceste ramuri, în primul rând, ca memorial sau aducere aminte de evenimentul care s-a petrecut cu aproape 2.000 de ani în urmă, când Mântuitorul Iisus Hristos a intrat în Ierusalim, fiind întâmpinat, mai ales de copii, cu stâlpări sau ramuri de finic. Însă purtăm în mâini ramuri de copaci şi flori şi pentru că s-au încheiat cele 40 de zile de post în care am adunat în suflet florile credinţei cultivate prin post şi rugăciune. Vecernia din Vinerea dinaintea Sâmbetei lui Lazăr spune clar în cântările ei că acum s-au împlinit cele 40 de zile de post. Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor fac, aşadar, trecerea spre o altă săptămână, care nu mai face parte din cele 40 de zile de post, ci este un timp mai sfânt şi mai sfinţitor, pentru că este timpul unei participări mistice sau tainice la Sfintele şi Mântuitoarele Patimi ale lui Hristos, ca noi să ne despătimim de patimile rele sau păcătoase din firea omenească, patimi care au pricinuit răstignirea şi moartea lui Hristos. În acest sens, florile pe care le purtăm în mână în Duminica Floriilor reprezintă florile virtuţilor adunate în timpul postului: lumina rugăciunii, smerenia postirii, bunătatea inimii milostive şi darnice, curăţia minţii dobândită prin pocăinţă, sfinţirea sufletului şi trupului dobândită prin spovedanie şi prin împărtăşire mai deasă, pe scurt florile iubirii sfinte faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Acestea sunt florile cultivate în timpul Postului, pe care le aducem noi ca daruri cultivate în ogorul sfânt al Bisericii dreptmăritoare.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca şi noi, care purtăm în mâini ramuri de salcie (întrucât salcia se arată a fi cel mai smerit dintre copaci, deoarece îşi pleacă permanent înaintea Domnului crengile sale), să ne smerim şi să primim cu evlavie pe Mântuitorul Iisus Hristos, Care intră acum nu numai în Ierusalimul pământesc, ca odinioară, ci şi în sufletul nostru şi în casa noastră, dacă Îl primim cu multă credinţă, spre bucuria Lui şi mântuirea noastră. Amin!
* Text publicat în volumul "Foame şi sete după Dumnezeu", Editura BASILICA, Bucureşti, 2010, revizuit de autor în anul 2011
No comments:
Post a Comment