From: http://www.ziarullumina.ro/
Vieţile sfinţilor
Marti, 25 Ianuarie 2011
Condei autobiografic :
Sfântul Grigorie Teologul şi-a povestit viaţa în poeme
Alexandru Briciu
Fotografii E-mail Print RSS digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz Text G-bookmarks
Live
Technorati
Pomenit de Biserică la 25 ianuarie, Sfântul Grigorie Teologul ne oferă informaţii certe despre viaţa sa într-o serie de poeme autobiografice. În cea de-a doua parte a vieţii, arhiepiscopul Constantinopolului aşterne pe hârtie gânduri despre evenimentele prin care a trecut şi felul cum acestea şi-au pus amprenta asupra sa.
Dintre acestea, se distinge poemul "Despre viaţa sa" (II, I, 11), alcătuit din 1949 din versuri autobiografice şi apologetice. Traducătorul poemelor în limba română, diac. Ioan I. Ică jr., îl cataloghează drept "unica autobiografie din literatura antică". Într-o vreme în care lumea nu îşi mai găseşte modele adecvate, recursul la vieţile sfinţilor ne prezintă portrete demne de urmat, peste ani, în orice epocă.
Omagiu părinţilor
Cuvintele Sfântului Grigorie Teologul despre părinţii săi sunt pilduitoare pentru orice familie creştină: "Am avut un părinte foarte frumos şi bun, bătrân, simplu la purtare, cu viaţă aşezată, un adevărat patriarh, al doilea Avraam, fiind, nu părând, un om excelent. ş...ţ Iar mama, ca să fiu scurt, soaţă pe potrivă a unui asemenea bărbat şi de aceeaşi greutate morală, încă dinainte foarte evlavioasă din părinţi evlavioşi, femeie la trup, dar mai mult decât un bărbat prin purtare; amândoi erau pe buzele tuturor prin viaţa lor deopotrivă". Venirea pe lume a celui de-al doilea prunc, primul de parte bărbătească, după fiica Gorgonia, i-a făcut pe fericiţii părinţi să-l închine lui Dumnezeu: "Dar de cum am venit, îndată am ajuns şi străin cu înstrăinarea cea bună; căci am fost înfăţişat lui Dumnezeu ca un miel sau un viţel drag, jertfă nobilă şi cinstită cu raţiune, pentru că-mi este greu să spun ca un nou Samuel
[I Regi 1, 28], afară numai dacă m-aş uita la dorinţa celor ce m-au dăruit".
Educaţia
Educaţia părintelui capadocian se prezintă drept model pentru orice tânăr care doreşte să-şi clădească o cultură autentică: "Fiind încă imberb, mă poseda o dragoste fierbinte de literatură. Căci căutam să vin în ajutor literaturii neautentice cu o literatură adevărată, ca să nu se înalţe cei ce nu învaţă nimic altceva decât limbuţia deşartă şi goală ce stă în zgomote făcute din gât, şi să n-am nevoie de sofisme împletite. Nu mi-a venit nicicând în minte să pun ceva înaintea educaţiei mele şcreştineţ".
Coleg de studii cu Sfântul Vasile cel Mare la Atena, Sfântul Grigorie mărturiseşte: "Două căi ne erau cunoscute: cea dintâi, desăvârşită, ne ducea la sfintele noastre biserici şi spre învăţătorii de acolo; cealaltă, care nu era de aceeaşi vrednicie precum cea dintâi, ne ducea la învăţătorii ştiinţelor lumeşti". Rar s-a scris în întreaga literatură despre o prietenie atât de frumoasă: "Noi duceam astfel o viaţă liniştită - ca un izvor de ape dulci în ape amare, cum se crede - nelăsându-ne târâţi de cei ce duceau spre vătămare, ci trăgându-ne noi înşine prietenii spre cele mai bune. Căci şi în aceasta mi-a făcut bine Dumnezeu, căci m-a unit cu un bărbat prea înţelept, unic prin viaţă şi mai presus de toţi prin cuvânt. Cine e acesta? Dar îl cunoaşteţi foarte bine: era Vasile, marele folos al vieţii de acum. Cu acesta aveam în comun studiul, acoperişul şi gândurile. Iar dacă trebuie să mă laud, eram o pereche nu neînsemnată în Elada, căci toate le aveam comune şi un singur suflet lega două trupuri distincte. Ceea ce ne unea îndeosebi era aceasta: Dumnezeu şi dorul de cele mai bune".
Ierarh în capitala imperiului
În anul 379, paşii vieţii l-au purtat către Constantinopol, unde avea să ocupe scaunul de arhiepiscop. Oraşul de pe malul Bosforului nu i-a oferit, însă, liniştea pe care o căuta. În 378 murise împăratul arian Valens, lăsând în urmă o cetate imperială împânzită de lăcaşuri de cult eretice şi cu doar câteva altare ortodoxe. Având siguranţa adevăratei credinţe, Grigorie al Constantinopolului şi-a început misiunea de la amvonul Bisericii-paraclis "Anastasia", de unde aveau să răsune cele cinci cuvântări teologice, capodopere ale genului. Nici măcar reşedinţă arhierească nu a avut la început, primind găzduire şi protecţie din partea verişoarei aristocrate Teodosia. Dincolo de intrigi şi minciuni, însăşi viaţa i-a fost pusă în pericol, în special de acţiunile arienilor fanatici. Deşi erezia preotului alexandrin Arie fusese combătută la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), arianismul cu greu a fost înăbuşit, şi a fost suficient ca un împărat să o
accepte, pentru a lua din nou amploare. Mai întâi, în primul an de pastoraţie în capitala imperiului, chiar în noaptea Învierii Domnului din 21 aprilie 379, arienii au atacat cu pietre pe ortodocşii uniţi în rugăciune în Biserica "Anastasia". Peste ani, Sfântul Grigorie avea să rememoreze: "Voi lăsa deoparte pietrele, ospăţul meu îmbelşugat, cărora le-aş face un singur reproş: că n-au fost bine ţintite, când s-au întâmplat ele, care urmăreau omorul gol". Altădată, retras în chilia sa, a primit, la ceas de seară, vizita unor prieteni. Printre aceştia, "un tânăr palid, pletos şi îmbrăcat de doliu". Îl prinseseră când se pregătea să intre în camera sa, înarmat cu o sabie, să-l omoare: "Când l-am întrebat "Cine eşti, de unde eşti, şi de ce ai nevoie?", acela nu scotea decât strigăte încă şi mai mari. A început să se jure, să suspine, să-mi strângă şi mai tare mâinile, iar atunci
m-au podidit şi pe mine lacrimile. Iar când a fost smuls cu forţa de mine - căci nu putea vorbi - unul din cei de faţă a spus: "Acesta e asasinul tău. Află că vezi încă lumina zilei din pricina acoperământului lui Dumnezeu"". Părintele capadocian a avut puterea de a-l ierta pe cel ce voia să-i piardă viaţa: "Dumnezeu să te mântuiască. Nu e lucru mare pentru mine, salvatul, să arăt bunătate junghietorului meu. Îndrăzneala ta te-a făcut al meu. Priveşte cum te-ai făcut cuviincios pentru mine şi pentru Dumnezeu!"
"Despre sfârşitul vieţii"
Bolnav şi obosit de toate intrigile ce înăbuşeau capitala imperiului, Sfântul Grigorie Teologul avea să ceară dezlegarea de la împăratul Teodosie cel Mare pentru a-şi trăi bătrâneţile în linişte, retras: "Şi eu, împărate, o singură favoare cer puterii tale care face daruri măreţe. Nu cer aur, nu tăbliţe multicolore, nu acoperăminte pentru masa de taină, nu să primesc o înaltă demnitate pentru neamul meu sau să stau aproape de tine, cel preabun. ş…ţ Un singur lucru cer să mi se dea: să stau puţin departe de invidie. Doresc să cinstesc scaunul, dar de departe. Am obosit să fiu urât de toţi, chiar şi de prieteni, pentru că nu pot privi spre altceva, decât spre Dumnezeu". "La acestea împăratul a aplaudat în public şi au aplaudat şi ceilalţi, iar eu am obţinut favoarea, cu greu, după cum se spune, dar am obţinut-o", încheie sfântul povestea petrecerii sale în cetatea Sfântului Constantin.
Retras la Arianz, în cetatea unde crescuse, avea să aştearnă pe hârtie gânduri "Despre sfârşitul vieţii" (II, 1, 72): "Florile au trecut, s-a apropiat secerişul. Alb îmi este părul, iar aria cere spicul. Strugurele verde s-a dus şi tăierea lui e aproape. Teascul relelor mele e înălţat. Vai, ce zi rea pentru mine! Unde voi fugi de ea? Şi ce mă voi face? Ce teamă de păcat mă cuprinde? Teama de spinii şi strugurii Gomorei, atunci când Hristos Se va arăta la judecată dând ca un Dumnezeu unor dumnezei cele după vrednicie, un loc de lumină fiecăruia pe cât poate să poarte vederea Lui. O singură speranţă mi-a rămas: să alerg iarăşi în aceste scurte zile la călăuzirea Ta, Fericite!"
Florile au trecut, s-a apropiat secerişul. Alb îmi este părul, iar aria cere spicul. Strugurele verde s-a dus şi tăierea lui e aproape. ş...ţ O singură speranţă mi-a rămas: să alerg iarăşi în aceste scurte zile la călăuzirea Ta, Fericite!"
Tuesday, January 25, 2011
Pen autobiography:
St. Gregory the Theologian and life told in poems
Alexander Briciu
Photos E-mail Print RSS digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz Text G-bookmarks
Live
Technorati
Commemorated by the Church on January 25, St. Gregory the Theologian gives us reliable information about his life in a series of autobiographical poems. In the second part of life, Archbishop of Constantinople commit to paper the thoughts of the past events and how they have made a mark on him.
Enlarge
Of these, distinguished poem about his life "(II, I, 11), consisting of 1949 verses autobiographical and apologetic. Poems in Romanian translator, diac. John I. lea jr., Is cataloged as "the only autobiography of ancient literature." At a time when the world no longer finds the appropriate models, taking the lives of the saints shows us portraits worth following over the years, at any time.
Tribute to parents
The words of St. Gregory the Theologian, his parents are exemplary for any Christian family: "We had a very nice and good parent, old, wearing simple, life is placed, a true patriarch, Abraham second, and is seemingly not a great man . S ... t and the mother, to be brief, on the contrary wife of a man and also the same moral weight, since before the very pious pious parents, female body, but more than a man by wearing, they were both lips all through their lives alike. " Arrival of the second baby, the first male, after his daughter Gorgona, made the lucky parents to worship him: "But as I came, I soon reached the right alien alienation, for I was portrayed God as a lamb or a calf love, noble and honorable sacrifice with reason, for me it's hard to say that a new Samuel
[I Kings 1, 28], unless I'm looking at the desire of those who have given me. "
Education
Cappadocian parent education is presented as a model for any young person who wants to build a genuine culture, "While still beardless, I have a love for literature. For we come to erroneous literature help with real literature, not to be lift up those who do not learn anything but empty and hollow chattering noise that is made in the neck, and I need twisted sophistry. It never occurred to me to put something in mind before şcreştineţ my education. "
Research fellow with St. Basil in Athens, Gregory confesses: "Two ways we were known: the first, perfect, took us to our holy churches and for teachers there, the other, which was not the same dignity as the first We went to the worldly science teachers. " Rarely in the entire literature has been written about such a beautiful friendship: "We lead a quiet life - as a source of bitter water sweet water, as is thought - letting those who dragged us went to the injury, but dragging us ourselves to best friends. For in that God made me better because I joined with a man too wise, unique living and above all by word. Who is it? But you know very well: it was Basil, the great use of life now. With this study had in common, the roof and thoughts. And if I must boast, I was not trivial in a pair of Hellas, because all we had shared a single soul and bind two separate bodies. The united us especially was this: God and the longing for the best. "
Bishop in the capital of the empire
In 379, the steps life took him to Constantinople, where he was to occupy the seat of the archbishop. The town on the shore of the Bosphorus is not offered, but they seek peace. Arian emperor Valens died in 378, leaving behind a city studded imperial heretical churches and a few Orthodox shrines. With safety the true faith, Gregory of Constantinople and began ministry in the Church-chapel pulpit "Anastasia", where speeches were to ring five theological masterpieces of the genre. Even the resident bishop has started receiving hosting and protection from the aristocratic cousin Theodosia. Beyond the intrigue and lies, life itself was endangered, in particular the actions of fanatics Aryans. Although the Alexandrian priest Arius heresy had fought the First Ecumenical Council of Nicaea (325), Arianism was hardly suppressed, and it was enough for a king to
approve, to retake the scale. First, in the first year of pastoral work in the capital of the empire, even the night of April 21 Resurrection 379, Arians attacked with stones united in prayer in the Orthodox Church "Anastasia." Over the years, Gregory was to remembered: "I will leave aside the stones, my hearty supper, which would be one criticism: that they had been targeted when they occurred, killing seeking goal." Another time, withdrew to his cell, got to watch the evening visiting friends. Among them, "a pallid young man, wearing shaggy and mourning." I caught when preparing to enter his room armed with a sword to kill him: "When I asked" Who are you, where you are and what you need? ", He uttered not only shouts yet higher. He began to swear, to sigh, shake my hand a little tighter, and then
I myself have overcome and tears. And when he was snatched by force from me - for he could not speak - one of those present said: "This is your killer. Know that still see daylight from the roof because of God." Cappadocian Father had the power of forgive the one who wanted to destroy life, "God save you. It's working great for me, saving, show kindness to my junghietorului. Your boldness has made you mine. Watch as you were courteous to me and to God! "
"About the end of life"
Sick and tired of all plots to suppress the empire's capital, St. Gregory the Theologian had to ask for absolution of the emperor Theodosius the Great to live their old age in peace, retired: "I, O king, one courtesy of your power to make gifts of heaven great. do not ask for gold, not colored plates, no table coverings for secrecy, not to get high or dignity for my people to sit near you at preabun. s ... t One thing I ask to give me: sit far less envy. I want to honor the seat, but from afar. I am tired of being hated by everyone, even friends, because I can not look at anything, rather than God. " "At this the king publicly applauded and applauded and others, and I obtained favor with difficulty, as they say, but I got a" holy story ends his party in the city of St. Constantine.
Arianz retreated in the city where grown, would aştearnă thoughts on paper "On the end of life" (II, 1, 72): "The flowers have passed, the harvest approached. White is my hair and ear area required. Green grapes to is almost gone and cut him.'s my ill-press set up. Oh, what a bad day for me Where could I flee? And what will I do? What I am afraid of sin include? fear of thorns and the grapes of Gomorrah, where Christ The court will look at giving as God as worthy of the gods, a place of light as each can bear to him. One hope I have left: to run again in these short days at your guidance, Happy! "
The flowers last harvest approached. My white hair, ear and the area required. Green grapes went and it's cutting close. AND ... t my one hope left: to run again in these short days at your guidance, Happy! "
Cum să ne ferim de patima întristării
Adrian Agachi
Fotografii E-mail Print RSS digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz Text G-bookmarks
Live
Technorati
Întristarea este una dintre cele opt patimi fundamentale care stau în calea mântuirii. În zilele noastre am putea să subscriem în categoria acestei patimi depresia, care afectează nenumărate persoane.
Definiţiile întristării
Evagrie Ponticul oferă o descriere minuţioasă a întristării într-una din lucrările sale: "Întristarea este locuitoare a pagubei, tovarăşă a eşecului, premergătoare a exilului, aducere-aminte de rude, asociată a strâmtorării, însoţitoare a akediei, acuză a iritării, amintire a insultei şi întunecare a sufletului, posomorală a obiceiurilor, beţie a chibzuinţei, antidot al somnului, nor al chipului, vierme al trupului, întristare a gândurilor, legătură a captivităţii" (Evagrie Ponticul, Nouă răutăţi şi nouă virtuţi în descrieri contrastive, în: "În luptă cu gândurile", trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2006, p. 60). Trebuie să discutăm în amănunt fiecare definiţie dintre cele cuprinse aici, deoarece ne oferă o paletă bogată de interpretare a modului în care acţionează întristarea. Astfel, ea este în primul rând o locuitoare a pagubei, pentru că atunci când avem un necaz legat de unul dintre bunurile noastre fizice sau duhovniceşti, tindem să ne întristăm imediat. Rareori suportăm pagubele de orice natură cu bucurie şi fără a ne supăra. De asemenea, întristarea este tovarăşă a eşecului pentru că întotdeauna când ratăm un obiectiv, ne simţim secătuiţi de orice putere. Evagrie o numeşte premergătoare a exilului deoarece ne loveşte deseori după ce am primit simţirea harului duhovnicesc şi ne face să ne simţim nesiguri. Întristarea sporeşte akedia (plictiseala) pentru că ne face să credem că nu avem nici un orizont în viaţă, iar tăria duhovnicească nu ne va face să ieşim din acest impas. Ne aduce aminte de rude dacă trăim în mănăstire şi de mângâierea pe care acestea ne-o aduceau prin prezenţa lor. Ne face să dăm frâu liber mâniei, îndemnându-ne să ne răzbunăm pe cei care ne-au întristat. Ne aminteşte insultele lor adesea, transformându-i în personaje negative. De asemenea, întristarea ne întunecă chibzuinţa, făcându-ne lipsiţi de raţiune, aruncându-ne cu forţă în marea disperării. Ne împiedică să dormim şi ne transformă în persoane suferinde psihic. Întristarea ne distruge orice avânt, prăbuşindu-ne într-o robie teribilă a durerii.
Remediul întristării: bucuria
Avva Evagrie oferă foarte rapid şi principalul remediu al întristării: bucuria şi felul cum lucrează aceasta. "Bucuria este ruină a întristării şi mulţumire pentru nenorociri, vedere în rugăciuni şi veselie în osteneli, voioşie a facerii de bine, podoabă a renunţării, receptacul al iubirii de străini, refugiu al nădejdilor, hrană a asceţilor, încurajare pentru cei ce plâng, mângâiere a lacrimilor, ajutor în necaz, susţinătoare a iubirii şi aliat al îndelungii-răbdări" (Evagrie Ponticul, Nouă răutăţi şi nouă virtuţi în descrieri contrastive, în: "În luptă cu gândurile", trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2006, p. 60). Bucuria este exact opusul întristării, reuşind să surpe lucrarea acesteia. Ea ne face fericiţi în cele mai grele necazuri, făcându-ne să vedem partea pozitivă a situaţiei. De asemenea, bucuria alimentează lucrarea faptelor bune, mai ales în lume şi chinovii, precum şi primirea străinilor, un element de bază al vieţii pustniceşti. Totodată, ea ne hrăneşte îndelunga-răbdare, determinându-ne să zăbovim în necazuri pentru a primi o răsplată mai mare de la Dumnezeu. Bucuria ne influenţează şi iubirea. Cei ce iubesc cu adevărat sunt şi bucuroşi, pentru că iubirea se naşte din bucurie.
Cele mai pregnante moduri ale întristării
Dintre toate lucrurile care se pot petrece ca rezultat al întristării sau bucuriei, există câteva care apar mai des. Astfel, avva Evagrie oferă o descriere mai extinsă a întristării. "Întristarea se întâmplă uneori prin privaţiunea dorinţelor, iar alteori urmează mâniei. Prin privaţiunea dorinţelor, ea se întâmplă astfel: anumite gânduri, luând-o înainte, fac sufletul să-şi aducă aminte de casă, de părinţi şi de viaţa lui anterioară. Şi când văd că acesta nu li se împotriveşte, ci le urmează topit şi revărsându-se în plăcerile minţii, punând atunci stăpânire pe el îl cufundă în întristare, întrucât lucrurile de altădată nu mai sunt, nici nu mai pot fi din pricina vieţii sale de acum. Şi atunci nenorocitul suflet, pe cât s-a topit şi revărsat în gândurile dinainte, pe atât e de abătut şi umilit pentru cele de acum" (Evagrie Ponticul, Despre cele opt gânduri şi lupta împotriva lor, în: "În luptă cu gândurile", trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2006, p. 120). Există trei rădăcini ale patimii întristării: dorinţa, mânia şi amintirea păcătoasă. Astfel, atunci când dorim ceva cu ardoare şi nu reuşim să obţinem, tindem să ne întristăm. De asemenea, atunci când observăm că ne-am mâniat fără rost. Amintirea, însă, ni se pare o cauză demn de luat în seamă. Atunci când ne gândim la un lucru pierdut în trecut: fie un loc de muncă sau o relaţie cu cineva, precum şi la rude, dacă vorbim de intrarea între timp în viaţa monahală, ne întristăm foarte uşor. Demonii ne aduc în minte diverse lucruri din trecut pe care însă trebuie să le respingem. Dacă ne gândim prea mult la ce am avut şi ce am pierdut, riscăm să ne afundăm în disperare şi deznădejde. În momentul în care dăm curs momelii vrăjmaşului, ne va fi greu să mai respingem gândurile deznădăjduitoare. De altfel, întristarea este singura patimă care ucide orice plăcere. Avva Evagrie precizează: "Toţi demonii fac sufletul iubitor de plăceri; numai demonul întristării nu primeşte să facă aceasta, ci el ucide gândurile celor ce au început această vieţuire, tăind şi uscând prin întristare orice plăcere a sufletului, dacă e adevărat că oasele bărbatului trist se usucă (Prov. 17:23)" (Ibid., p. 121). De altfel, avva Evagrie subliniază că demonul întristării ne poate determina să detestăm orice plăcere, dar, dacă ne atacă mai des, ne poate face să dorim chiar să ne luăm viaţa. "Dacă acest demon îl războieşte pe monah cu măsură, îl face încercat, căci îl convinge să nu se apropie de nimic dintr-ale lumii acesteia şi să înlăture toată plăcerea. Dar dacă stăruie mai mult, naşte gânduri care îl sfătuiesc pe monah să-şi ia viaţa sau îl silesc să fugă departe de locul unde petrece" (Ibid., p. 121). Întristarea este o patimă mult mai periculoasă decât pare la prima vedere. Există multe persoane care se caracterizează drept melancolice. Ne este îngăduit să fim melancolici, dar nu întristaţi. Întristarea pătimaşă nu are nimic de-a face cu adevărata pocăinţă. Putem plânge pentru propriile păcate, dar nu avem dreptul să ne pierdem nădejdea în mila lui Dumnezeu.
Alte remedii împotriva întristării
Avva Evagrie ne propune şi câteva remedii eficiente. "Cine fuge de toate plăcerile lumeşti e un turn inaccesibil pentru demonul întristării, fiindcă întristarea e privarea de o plăcere fie prezentă, fie aşteptată şi e cu neputinţă să respingem acest duşman dacă avem un ataşament pătimaş faţă de ceva din cele pământeşti, căci acela îşi aşterne cursa şi lucrează întristarea acolo unde vede că se îndreaptă înclinaţia noastră" (Ibid., p. 145). Din nou, avva Evagrie ne oferă un singur remediu, cel mai eficient dintre toate: detaşarea de orice lucru şi plăcere. Desigur, multor creştini acest sfat li se poate părea irealizabil şi în neconcordanţă cu realitatea cotidiană. Trebuie însă să înţelegem că putem poseda bunuri în lume cu condiţia să nu ne lipim inima de ele. Este bine să ai o maşină, dar dacă te gândeşti numai la maşină, te vei întrista atunci când va fi zgâriată. Dacă ai ţine mai mult la Dumnezeu, lucrul acesta nu
te-ar afecta atât de mult. Atât timp cât nu ne ataşăm pătimaş de un lucru, nu vom suferi dacă îl pierdem. Gândiţi-vă la cei care se întristează din orice. Mai au ei posibilitatea de a spune că au credinţă în Cel care le-a oferit totul? Întristarea nu ne risipeşte doar bucuria şi nădejdea, ci şi credinţa...
Tuesday, January 25, 2011
St. Evagrius Pontus tips:
How can we avoid addiction affliction
Adrian Agachi
Photos E-mail Print RSS digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz Text G-bookmarks
Live
Technorati
Grief is one of the eight fundamental passions get in the way of salvation. Nowadays we can subscribe to this category passions depression, which affects many people.
Enlarge
The way we attack this passion and how we can defend against it have been noted in the writings of the Fathers, especially those of Evagrius of Pontus. Therefore, we focus on them and we see the description of the disease course incredible soul and its adverse consequences that need to learn how we protect.
Definitions of sorrow
Evagrius of Pontus provides a thorough description of the affliction in one of his works: "Grief is the inhabitant of damage, failure companion, prior to his exile, remembrance of relatives, associated distress, a companion of akediei accuses irritation, memory of insult and darkness of soul, gloomy habits, drunken wisdom, antidote of sleep, the image cloud, the worm's body, grief of thoughts about the captivity "(Evagrius of Pontus, New wickedness and virtue in nine contrastive descriptions in: In struggling with thoughts, trans. diac. John I. lea Jr., Ed Deisis, Sibiu, 2006, p. 60). We must discuss in detail each of the definition contained here, because we offer a wide range of interpretation of how grief works. Thus, it is primarily an inhabitant of damage, because when we have trouble relating to any of our physical or spiritual goods, we tend to grieve immediately. Rarely suffer the damages of any kind with joy and not bother us. Also, sorrow is the companion for always fail when we miss a target, we feel drained of any power. Evagrius calls pre-exile because we often strikes after I got the feeling spiritual grace and makes us feel insecure. Grief increases akedia (boredom) that makes us believe that we have no horizon in life, and spiritual strength will make us not to break this impasse. We remember that we live in relative comfort of the convent and they brought us by their presence. We give vent to anger, urging us to take revenge on those who have grieved. We often remember their insults, turning them into villains. Also, sorrow darkens our wisdom, making us deprived of reason, the force pushing us in great despair. It prevents us from sleeping and transforms us into people suffering psychologically. Grief destroy any momentum, we collapsed in a terrible bondage of pain.
Remedy sadness: joy
Abba Evagrius provides very fast and the main remedy of sorrow: joy and how it works. "Joy is the ruin of sadness and gratitude for evil, to the prayers and gaiety in weariness, cheer the good of creation, jewel of the waiver, the foreign receptacle of love, refuge of hope, food for ascetics and encouragement for those who mourn, comfort of tears, aid in trouble, supporter and ally of protracted love-patience "(Evagrius of Pontus, New wickedness and virtue in nine contrastive descriptions, in:" The struggle with the thoughts ", trans. diac. John I. lea Jr., Publisher Deisis, Sibiu, 2006, p. 60). Joy is the opposite affliction, managing to work its ruin. It makes us happy in the worst trouble, making us see the positive side of the situation. Also, the joy of feeding good works work, especially in the world and chinovii and aliens receive a basic element of life pustniceşti. She also feeds our long-suffering, causing us to linger in trouble to receive a greater reward from God. Influence our joy and love. Those who truly love are happy, because love is born out of joy.
The most striking ways of sorrow
Of all the things that can happen as a result of sadness or joy, there are some which occur more frequently. Thus, Abba Evagrius provides an extensive description of the affliction. "Sorrow happens sometimes wishes deprivation and sometimes anger follows. The deprivation of desires, it happens like this: some thoughts and taking it forward, make soul to remember from home, parents and his previous life. And when I see that it not be opposed, but they are melted and overflowed into the pleasures of the mind, making it possessed he sinks into gloom, as things of the past are no longer, nor can his life be now because . And then the wretched soul, as had been melted and poured into the thoughts before, as it's humiliating for the departed and now '(Evagrius of Pontus, about eight thoughts and fight against them, "the struggle with the thoughts" trad. diac. John I. lea Jr., Ed Deisis, Sibiu, 2006, p. 120). There are three roots of sorrow passion: desire, anger and sinful memories. So when we desire something with passion and we do not get, we tend to grieve. Also note that when we get angry without. Recall, however, it seems a question worthy of attention. When we think of something lost in the past: either a job or a relationship with someone, and relatives, if we talk of entering monastic life time, we grieve very easy. Demons bring to mind that things in the past but we must reject them. If we think too much about what I had and what we lost, we risk plunges us into despair and despondency. When we pursue the enemy bait, it will be hard to reject thoughts deznădăjduitoare May. Moreover, sorrow is the only passion that kills any pleasure. Abba Evagrius states: "All the demons are pleasure-loving soul, only sadness demon do not receive it, but he kills the thoughts of those who started this conversation received, cutting and draining any pleasure by sorrow of the soul, if it is true that the bones sad man dry (Proverbs 17:23) "(Ibid., p. 121). Moreover, Abba Evagrius stresses that the demon affliction can lead to hate us any pleasure, but if we attack more often, can make us even want us to take life. "If this demon monk războieşte it sparingly, it is tried to persuade him not because of anything coming out of this world and remove all pleasure. But if you insist more thoughts born monk urge you to take his life or forcing him to flee far from where he spends "(Ibid., p. 121). Grief is a passion far more dangerous than it first seems. There are many people who are characterized as melancholic. We are allowed to be melancholy but not sad. Passionate sorrow has nothing to do with true repentance. We weep for their sins, but we may lose our hope in God's mercy.
Other remedies against affliction
Abba Evagrius and proposes some effective remedies. "He runs away from all worldly pleasures is a demon inaccessible to turn sorrow, sorrow because it is deprived of a pleasure is present, or expected, and it is impossible to deny the enemy if we have a passionate attachment to something from the earth, for that its lingering grief travel and work where we see that the slope is moving "(Ibid., p. 145). Again, Abba Evagrius gives only one remedy, the most effective of all: the posting of any work and pleasure. Of course, many Christians this advice may seem unattainable and are inconsistent with reality everyday. You need to understand that we have provided goods in the world not to glue them heart. It is good to have a car but if you think only the car, you will be sad when scratched. If you take more than God, this does not
would affect you so much. As long as we do not attach a passionate work, we will not suffer if we lose. Think of all those who grieve. They have said they can have faith in Him who gave them everything? Grief is not only wasted our joy and hope, but faith ...
Vieţile sfinţilor
Marti, 25 Ianuarie 2011
Condei autobiografic :
Sfântul Grigorie Teologul şi-a povestit viaţa în poeme
Alexandru Briciu
Fotografii E-mail Print RSS digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz Text G-bookmarks
Live
Technorati
Pomenit de Biserică la 25 ianuarie, Sfântul Grigorie Teologul ne oferă informaţii certe despre viaţa sa într-o serie de poeme autobiografice. În cea de-a doua parte a vieţii, arhiepiscopul Constantinopolului aşterne pe hârtie gânduri despre evenimentele prin care a trecut şi felul cum acestea şi-au pus amprenta asupra sa.
Dintre acestea, se distinge poemul "Despre viaţa sa" (II, I, 11), alcătuit din 1949 din versuri autobiografice şi apologetice. Traducătorul poemelor în limba română, diac. Ioan I. Ică jr., îl cataloghează drept "unica autobiografie din literatura antică". Într-o vreme în care lumea nu îşi mai găseşte modele adecvate, recursul la vieţile sfinţilor ne prezintă portrete demne de urmat, peste ani, în orice epocă.
Omagiu părinţilor
Cuvintele Sfântului Grigorie Teologul despre părinţii săi sunt pilduitoare pentru orice familie creştină: "Am avut un părinte foarte frumos şi bun, bătrân, simplu la purtare, cu viaţă aşezată, un adevărat patriarh, al doilea Avraam, fiind, nu părând, un om excelent. ş...ţ Iar mama, ca să fiu scurt, soaţă pe potrivă a unui asemenea bărbat şi de aceeaşi greutate morală, încă dinainte foarte evlavioasă din părinţi evlavioşi, femeie la trup, dar mai mult decât un bărbat prin purtare; amândoi erau pe buzele tuturor prin viaţa lor deopotrivă". Venirea pe lume a celui de-al doilea prunc, primul de parte bărbătească, după fiica Gorgonia, i-a făcut pe fericiţii părinţi să-l închine lui Dumnezeu: "Dar de cum am venit, îndată am ajuns şi străin cu înstrăinarea cea bună; căci am fost înfăţişat lui Dumnezeu ca un miel sau un viţel drag, jertfă nobilă şi cinstită cu raţiune, pentru că-mi este greu să spun ca un nou Samuel
[I Regi 1, 28], afară numai dacă m-aş uita la dorinţa celor ce m-au dăruit".
Educaţia
Educaţia părintelui capadocian se prezintă drept model pentru orice tânăr care doreşte să-şi clădească o cultură autentică: "Fiind încă imberb, mă poseda o dragoste fierbinte de literatură. Căci căutam să vin în ajutor literaturii neautentice cu o literatură adevărată, ca să nu se înalţe cei ce nu învaţă nimic altceva decât limbuţia deşartă şi goală ce stă în zgomote făcute din gât, şi să n-am nevoie de sofisme împletite. Nu mi-a venit nicicând în minte să pun ceva înaintea educaţiei mele şcreştineţ".
Coleg de studii cu Sfântul Vasile cel Mare la Atena, Sfântul Grigorie mărturiseşte: "Două căi ne erau cunoscute: cea dintâi, desăvârşită, ne ducea la sfintele noastre biserici şi spre învăţătorii de acolo; cealaltă, care nu era de aceeaşi vrednicie precum cea dintâi, ne ducea la învăţătorii ştiinţelor lumeşti". Rar s-a scris în întreaga literatură despre o prietenie atât de frumoasă: "Noi duceam astfel o viaţă liniştită - ca un izvor de ape dulci în ape amare, cum se crede - nelăsându-ne târâţi de cei ce duceau spre vătămare, ci trăgându-ne noi înşine prietenii spre cele mai bune. Căci şi în aceasta mi-a făcut bine Dumnezeu, căci m-a unit cu un bărbat prea înţelept, unic prin viaţă şi mai presus de toţi prin cuvânt. Cine e acesta? Dar îl cunoaşteţi foarte bine: era Vasile, marele folos al vieţii de acum. Cu acesta aveam în comun studiul, acoperişul şi gândurile. Iar dacă trebuie să mă laud, eram o pereche nu neînsemnată în Elada, căci toate le aveam comune şi un singur suflet lega două trupuri distincte. Ceea ce ne unea îndeosebi era aceasta: Dumnezeu şi dorul de cele mai bune".
Ierarh în capitala imperiului
În anul 379, paşii vieţii l-au purtat către Constantinopol, unde avea să ocupe scaunul de arhiepiscop. Oraşul de pe malul Bosforului nu i-a oferit, însă, liniştea pe care o căuta. În 378 murise împăratul arian Valens, lăsând în urmă o cetate imperială împânzită de lăcaşuri de cult eretice şi cu doar câteva altare ortodoxe. Având siguranţa adevăratei credinţe, Grigorie al Constantinopolului şi-a început misiunea de la amvonul Bisericii-paraclis "Anastasia", de unde aveau să răsune cele cinci cuvântări teologice, capodopere ale genului. Nici măcar reşedinţă arhierească nu a avut la început, primind găzduire şi protecţie din partea verişoarei aristocrate Teodosia. Dincolo de intrigi şi minciuni, însăşi viaţa i-a fost pusă în pericol, în special de acţiunile arienilor fanatici. Deşi erezia preotului alexandrin Arie fusese combătută la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), arianismul cu greu a fost înăbuşit, şi a fost suficient ca un împărat să o
accepte, pentru a lua din nou amploare. Mai întâi, în primul an de pastoraţie în capitala imperiului, chiar în noaptea Învierii Domnului din 21 aprilie 379, arienii au atacat cu pietre pe ortodocşii uniţi în rugăciune în Biserica "Anastasia". Peste ani, Sfântul Grigorie avea să rememoreze: "Voi lăsa deoparte pietrele, ospăţul meu îmbelşugat, cărora le-aş face un singur reproş: că n-au fost bine ţintite, când s-au întâmplat ele, care urmăreau omorul gol". Altădată, retras în chilia sa, a primit, la ceas de seară, vizita unor prieteni. Printre aceştia, "un tânăr palid, pletos şi îmbrăcat de doliu". Îl prinseseră când se pregătea să intre în camera sa, înarmat cu o sabie, să-l omoare: "Când l-am întrebat "Cine eşti, de unde eşti, şi de ce ai nevoie?", acela nu scotea decât strigăte încă şi mai mari. A început să se jure, să suspine, să-mi strângă şi mai tare mâinile, iar atunci
m-au podidit şi pe mine lacrimile. Iar când a fost smuls cu forţa de mine - căci nu putea vorbi - unul din cei de faţă a spus: "Acesta e asasinul tău. Află că vezi încă lumina zilei din pricina acoperământului lui Dumnezeu"". Părintele capadocian a avut puterea de a-l ierta pe cel ce voia să-i piardă viaţa: "Dumnezeu să te mântuiască. Nu e lucru mare pentru mine, salvatul, să arăt bunătate junghietorului meu. Îndrăzneala ta te-a făcut al meu. Priveşte cum te-ai făcut cuviincios pentru mine şi pentru Dumnezeu!"
"Despre sfârşitul vieţii"
Bolnav şi obosit de toate intrigile ce înăbuşeau capitala imperiului, Sfântul Grigorie Teologul avea să ceară dezlegarea de la împăratul Teodosie cel Mare pentru a-şi trăi bătrâneţile în linişte, retras: "Şi eu, împărate, o singură favoare cer puterii tale care face daruri măreţe. Nu cer aur, nu tăbliţe multicolore, nu acoperăminte pentru masa de taină, nu să primesc o înaltă demnitate pentru neamul meu sau să stau aproape de tine, cel preabun. ş…ţ Un singur lucru cer să mi se dea: să stau puţin departe de invidie. Doresc să cinstesc scaunul, dar de departe. Am obosit să fiu urât de toţi, chiar şi de prieteni, pentru că nu pot privi spre altceva, decât spre Dumnezeu". "La acestea împăratul a aplaudat în public şi au aplaudat şi ceilalţi, iar eu am obţinut favoarea, cu greu, după cum se spune, dar am obţinut-o", încheie sfântul povestea petrecerii sale în cetatea Sfântului Constantin.
Retras la Arianz, în cetatea unde crescuse, avea să aştearnă pe hârtie gânduri "Despre sfârşitul vieţii" (II, 1, 72): "Florile au trecut, s-a apropiat secerişul. Alb îmi este părul, iar aria cere spicul. Strugurele verde s-a dus şi tăierea lui e aproape. Teascul relelor mele e înălţat. Vai, ce zi rea pentru mine! Unde voi fugi de ea? Şi ce mă voi face? Ce teamă de păcat mă cuprinde? Teama de spinii şi strugurii Gomorei, atunci când Hristos Se va arăta la judecată dând ca un Dumnezeu unor dumnezei cele după vrednicie, un loc de lumină fiecăruia pe cât poate să poarte vederea Lui. O singură speranţă mi-a rămas: să alerg iarăşi în aceste scurte zile la călăuzirea Ta, Fericite!"
Florile au trecut, s-a apropiat secerişul. Alb îmi este părul, iar aria cere spicul. Strugurele verde s-a dus şi tăierea lui e aproape. ş...ţ O singură speranţă mi-a rămas: să alerg iarăşi în aceste scurte zile la călăuzirea Ta, Fericite!"
Saints
Tuesday, January 25, 2011
Pen autobiography:
St. Gregory the Theologian and life told in poems
Alexander Briciu
Photos E-mail Print RSS digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz Text G-bookmarks
Live
Technorati
Commemorated by the Church on January 25, St. Gregory the Theologian gives us reliable information about his life in a series of autobiographical poems. In the second part of life, Archbishop of Constantinople commit to paper the thoughts of the past events and how they have made a mark on him.
Enlarge
Of these, distinguished poem about his life "(II, I, 11), consisting of 1949 verses autobiographical and apologetic. Poems in Romanian translator, diac. John I. lea jr., Is cataloged as "the only autobiography of ancient literature." At a time when the world no longer finds the appropriate models, taking the lives of the saints shows us portraits worth following over the years, at any time.
Tribute to parents
The words of St. Gregory the Theologian, his parents are exemplary for any Christian family: "We had a very nice and good parent, old, wearing simple, life is placed, a true patriarch, Abraham second, and is seemingly not a great man . S ... t and the mother, to be brief, on the contrary wife of a man and also the same moral weight, since before the very pious pious parents, female body, but more than a man by wearing, they were both lips all through their lives alike. " Arrival of the second baby, the first male, after his daughter Gorgona, made the lucky parents to worship him: "But as I came, I soon reached the right alien alienation, for I was portrayed God as a lamb or a calf love, noble and honorable sacrifice with reason, for me it's hard to say that a new Samuel
[I Kings 1, 28], unless I'm looking at the desire of those who have given me. "
Education
Cappadocian parent education is presented as a model for any young person who wants to build a genuine culture, "While still beardless, I have a love for literature. For we come to erroneous literature help with real literature, not to be lift up those who do not learn anything but empty and hollow chattering noise that is made in the neck, and I need twisted sophistry. It never occurred to me to put something in mind before şcreştineţ my education. "
Research fellow with St. Basil in Athens, Gregory confesses: "Two ways we were known: the first, perfect, took us to our holy churches and for teachers there, the other, which was not the same dignity as the first We went to the worldly science teachers. " Rarely in the entire literature has been written about such a beautiful friendship: "We lead a quiet life - as a source of bitter water sweet water, as is thought - letting those who dragged us went to the injury, but dragging us ourselves to best friends. For in that God made me better because I joined with a man too wise, unique living and above all by word. Who is it? But you know very well: it was Basil, the great use of life now. With this study had in common, the roof and thoughts. And if I must boast, I was not trivial in a pair of Hellas, because all we had shared a single soul and bind two separate bodies. The united us especially was this: God and the longing for the best. "
Bishop in the capital of the empire
In 379, the steps life took him to Constantinople, where he was to occupy the seat of the archbishop. The town on the shore of the Bosphorus is not offered, but they seek peace. Arian emperor Valens died in 378, leaving behind a city studded imperial heretical churches and a few Orthodox shrines. With safety the true faith, Gregory of Constantinople and began ministry in the Church-chapel pulpit "Anastasia", where speeches were to ring five theological masterpieces of the genre. Even the resident bishop has started receiving hosting and protection from the aristocratic cousin Theodosia. Beyond the intrigue and lies, life itself was endangered, in particular the actions of fanatics Aryans. Although the Alexandrian priest Arius heresy had fought the First Ecumenical Council of Nicaea (325), Arianism was hardly suppressed, and it was enough for a king to
approve, to retake the scale. First, in the first year of pastoral work in the capital of the empire, even the night of April 21 Resurrection 379, Arians attacked with stones united in prayer in the Orthodox Church "Anastasia." Over the years, Gregory was to remembered: "I will leave aside the stones, my hearty supper, which would be one criticism: that they had been targeted when they occurred, killing seeking goal." Another time, withdrew to his cell, got to watch the evening visiting friends. Among them, "a pallid young man, wearing shaggy and mourning." I caught when preparing to enter his room armed with a sword to kill him: "When I asked" Who are you, where you are and what you need? ", He uttered not only shouts yet higher. He began to swear, to sigh, shake my hand a little tighter, and then
I myself have overcome and tears. And when he was snatched by force from me - for he could not speak - one of those present said: "This is your killer. Know that still see daylight from the roof because of God." Cappadocian Father had the power of forgive the one who wanted to destroy life, "God save you. It's working great for me, saving, show kindness to my junghietorului. Your boldness has made you mine. Watch as you were courteous to me and to God! "
"About the end of life"
Sick and tired of all plots to suppress the empire's capital, St. Gregory the Theologian had to ask for absolution of the emperor Theodosius the Great to live their old age in peace, retired: "I, O king, one courtesy of your power to make gifts of heaven great. do not ask for gold, not colored plates, no table coverings for secrecy, not to get high or dignity for my people to sit near you at preabun. s ... t One thing I ask to give me: sit far less envy. I want to honor the seat, but from afar. I am tired of being hated by everyone, even friends, because I can not look at anything, rather than God. " "At this the king publicly applauded and applauded and others, and I obtained favor with difficulty, as they say, but I got a" holy story ends his party in the city of St. Constantine.
Arianz retreated in the city where grown, would aştearnă thoughts on paper "On the end of life" (II, 1, 72): "The flowers have passed, the harvest approached. White is my hair and ear area required. Green grapes to is almost gone and cut him.'s my ill-press set up. Oh, what a bad day for me Where could I flee? And what will I do? What I am afraid of sin include? fear of thorns and the grapes of Gomorrah, where Christ The court will look at giving as God as worthy of the gods, a place of light as each can bear to him. One hope I have left: to run again in these short days at your guidance, Happy! "
The flowers last harvest approached. My white hair, ear and the area required. Green grapes went and it's cutting close. AND ... t my one hope left: to run again in these short days at your guidance, Happy! "
Sfaturile Sfântului Evagrie Ponticul :
Cum să ne ferim de patima întristării
Adrian Agachi
Fotografii E-mail Print RSS digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz Text G-bookmarks
Live
Technorati
Întristarea este una dintre cele opt patimi fundamentale care stau în calea mântuirii. În zilele noastre am putea să subscriem în categoria acestei patimi depresia, care afectează nenumărate persoane.
Felul cum ne atacă această patimă şi modalităţile prin care ne putem apăra împotriva ei au fost notate în scrierile Sfinţilor Părinţi, cu precădere în cele ale lui Evagrie Ponticul. De aceea, ne vom concentra asupra descrierii ei şi vom observa parcursul neverosimil al acestei boli sufleteşti şi urmările ei nefaste de care trebuie să învăţăm cum ne putem feri.
Definiţiile întristării
Evagrie Ponticul oferă o descriere minuţioasă a întristării într-una din lucrările sale: "Întristarea este locuitoare a pagubei, tovarăşă a eşecului, premergătoare a exilului, aducere-aminte de rude, asociată a strâmtorării, însoţitoare a akediei, acuză a iritării, amintire a insultei şi întunecare a sufletului, posomorală a obiceiurilor, beţie a chibzuinţei, antidot al somnului, nor al chipului, vierme al trupului, întristare a gândurilor, legătură a captivităţii" (Evagrie Ponticul, Nouă răutăţi şi nouă virtuţi în descrieri contrastive, în: "În luptă cu gândurile", trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2006, p. 60). Trebuie să discutăm în amănunt fiecare definiţie dintre cele cuprinse aici, deoarece ne oferă o paletă bogată de interpretare a modului în care acţionează întristarea. Astfel, ea este în primul rând o locuitoare a pagubei, pentru că atunci când avem un necaz legat de unul dintre bunurile noastre fizice sau duhovniceşti, tindem să ne întristăm imediat. Rareori suportăm pagubele de orice natură cu bucurie şi fără a ne supăra. De asemenea, întristarea este tovarăşă a eşecului pentru că întotdeauna când ratăm un obiectiv, ne simţim secătuiţi de orice putere. Evagrie o numeşte premergătoare a exilului deoarece ne loveşte deseori după ce am primit simţirea harului duhovnicesc şi ne face să ne simţim nesiguri. Întristarea sporeşte akedia (plictiseala) pentru că ne face să credem că nu avem nici un orizont în viaţă, iar tăria duhovnicească nu ne va face să ieşim din acest impas. Ne aduce aminte de rude dacă trăim în mănăstire şi de mângâierea pe care acestea ne-o aduceau prin prezenţa lor. Ne face să dăm frâu liber mâniei, îndemnându-ne să ne răzbunăm pe cei care ne-au întristat. Ne aminteşte insultele lor adesea, transformându-i în personaje negative. De asemenea, întristarea ne întunecă chibzuinţa, făcându-ne lipsiţi de raţiune, aruncându-ne cu forţă în marea disperării. Ne împiedică să dormim şi ne transformă în persoane suferinde psihic. Întristarea ne distruge orice avânt, prăbuşindu-ne într-o robie teribilă a durerii.
Remediul întristării: bucuria
Avva Evagrie oferă foarte rapid şi principalul remediu al întristării: bucuria şi felul cum lucrează aceasta. "Bucuria este ruină a întristării şi mulţumire pentru nenorociri, vedere în rugăciuni şi veselie în osteneli, voioşie a facerii de bine, podoabă a renunţării, receptacul al iubirii de străini, refugiu al nădejdilor, hrană a asceţilor, încurajare pentru cei ce plâng, mângâiere a lacrimilor, ajutor în necaz, susţinătoare a iubirii şi aliat al îndelungii-răbdări" (Evagrie Ponticul, Nouă răutăţi şi nouă virtuţi în descrieri contrastive, în: "În luptă cu gândurile", trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2006, p. 60). Bucuria este exact opusul întristării, reuşind să surpe lucrarea acesteia. Ea ne face fericiţi în cele mai grele necazuri, făcându-ne să vedem partea pozitivă a situaţiei. De asemenea, bucuria alimentează lucrarea faptelor bune, mai ales în lume şi chinovii, precum şi primirea străinilor, un element de bază al vieţii pustniceşti. Totodată, ea ne hrăneşte îndelunga-răbdare, determinându-ne să zăbovim în necazuri pentru a primi o răsplată mai mare de la Dumnezeu. Bucuria ne influenţează şi iubirea. Cei ce iubesc cu adevărat sunt şi bucuroşi, pentru că iubirea se naşte din bucurie.
Cele mai pregnante moduri ale întristării
Dintre toate lucrurile care se pot petrece ca rezultat al întristării sau bucuriei, există câteva care apar mai des. Astfel, avva Evagrie oferă o descriere mai extinsă a întristării. "Întristarea se întâmplă uneori prin privaţiunea dorinţelor, iar alteori urmează mâniei. Prin privaţiunea dorinţelor, ea se întâmplă astfel: anumite gânduri, luând-o înainte, fac sufletul să-şi aducă aminte de casă, de părinţi şi de viaţa lui anterioară. Şi când văd că acesta nu li se împotriveşte, ci le urmează topit şi revărsându-se în plăcerile minţii, punând atunci stăpânire pe el îl cufundă în întristare, întrucât lucrurile de altădată nu mai sunt, nici nu mai pot fi din pricina vieţii sale de acum. Şi atunci nenorocitul suflet, pe cât s-a topit şi revărsat în gândurile dinainte, pe atât e de abătut şi umilit pentru cele de acum" (Evagrie Ponticul, Despre cele opt gânduri şi lupta împotriva lor, în: "În luptă cu gândurile", trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2006, p. 120). Există trei rădăcini ale patimii întristării: dorinţa, mânia şi amintirea păcătoasă. Astfel, atunci când dorim ceva cu ardoare şi nu reuşim să obţinem, tindem să ne întristăm. De asemenea, atunci când observăm că ne-am mâniat fără rost. Amintirea, însă, ni se pare o cauză demn de luat în seamă. Atunci când ne gândim la un lucru pierdut în trecut: fie un loc de muncă sau o relaţie cu cineva, precum şi la rude, dacă vorbim de intrarea între timp în viaţa monahală, ne întristăm foarte uşor. Demonii ne aduc în minte diverse lucruri din trecut pe care însă trebuie să le respingem. Dacă ne gândim prea mult la ce am avut şi ce am pierdut, riscăm să ne afundăm în disperare şi deznădejde. În momentul în care dăm curs momelii vrăjmaşului, ne va fi greu să mai respingem gândurile deznădăjduitoare. De altfel, întristarea este singura patimă care ucide orice plăcere. Avva Evagrie precizează: "Toţi demonii fac sufletul iubitor de plăceri; numai demonul întristării nu primeşte să facă aceasta, ci el ucide gândurile celor ce au început această vieţuire, tăind şi uscând prin întristare orice plăcere a sufletului, dacă e adevărat că oasele bărbatului trist se usucă (Prov. 17:23)" (Ibid., p. 121). De altfel, avva Evagrie subliniază că demonul întristării ne poate determina să detestăm orice plăcere, dar, dacă ne atacă mai des, ne poate face să dorim chiar să ne luăm viaţa. "Dacă acest demon îl războieşte pe monah cu măsură, îl face încercat, căci îl convinge să nu se apropie de nimic dintr-ale lumii acesteia şi să înlăture toată plăcerea. Dar dacă stăruie mai mult, naşte gânduri care îl sfătuiesc pe monah să-şi ia viaţa sau îl silesc să fugă departe de locul unde petrece" (Ibid., p. 121). Întristarea este o patimă mult mai periculoasă decât pare la prima vedere. Există multe persoane care se caracterizează drept melancolice. Ne este îngăduit să fim melancolici, dar nu întristaţi. Întristarea pătimaşă nu are nimic de-a face cu adevărata pocăinţă. Putem plânge pentru propriile păcate, dar nu avem dreptul să ne pierdem nădejdea în mila lui Dumnezeu.
Alte remedii împotriva întristării
Avva Evagrie ne propune şi câteva remedii eficiente. "Cine fuge de toate plăcerile lumeşti e un turn inaccesibil pentru demonul întristării, fiindcă întristarea e privarea de o plăcere fie prezentă, fie aşteptată şi e cu neputinţă să respingem acest duşman dacă avem un ataşament pătimaş faţă de ceva din cele pământeşti, căci acela îşi aşterne cursa şi lucrează întristarea acolo unde vede că se îndreaptă înclinaţia noastră" (Ibid., p. 145). Din nou, avva Evagrie ne oferă un singur remediu, cel mai eficient dintre toate: detaşarea de orice lucru şi plăcere. Desigur, multor creştini acest sfat li se poate părea irealizabil şi în neconcordanţă cu realitatea cotidiană. Trebuie însă să înţelegem că putem poseda bunuri în lume cu condiţia să nu ne lipim inima de ele. Este bine să ai o maşină, dar dacă te gândeşti numai la maşină, te vei întrista atunci când va fi zgâriată. Dacă ai ţine mai mult la Dumnezeu, lucrul acesta nu
te-ar afecta atât de mult. Atât timp cât nu ne ataşăm pătimaş de un lucru, nu vom suferi dacă îl pierdem. Gândiţi-vă la cei care se întristează din orice. Mai au ei posibilitatea de a spune că au credinţă în Cel care le-a oferit totul? Întristarea nu ne risipeşte doar bucuria şi nădejdea, ci şi credinţa...
Philokalia
Tuesday, January 25, 2011
St. Evagrius Pontus tips:
How can we avoid addiction affliction
Adrian Agachi
Photos E-mail Print RSS digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz Text G-bookmarks
Live
Technorati
Grief is one of the eight fundamental passions get in the way of salvation. Nowadays we can subscribe to this category passions depression, which affects many people.
Enlarge
The way we attack this passion and how we can defend against it have been noted in the writings of the Fathers, especially those of Evagrius of Pontus. Therefore, we focus on them and we see the description of the disease course incredible soul and its adverse consequences that need to learn how we protect.
Definitions of sorrow
Evagrius of Pontus provides a thorough description of the affliction in one of his works: "Grief is the inhabitant of damage, failure companion, prior to his exile, remembrance of relatives, associated distress, a companion of akediei accuses irritation, memory of insult and darkness of soul, gloomy habits, drunken wisdom, antidote of sleep, the image cloud, the worm's body, grief of thoughts about the captivity "(Evagrius of Pontus, New wickedness and virtue in nine contrastive descriptions in: In struggling with thoughts, trans. diac. John I. lea Jr., Ed Deisis, Sibiu, 2006, p. 60). We must discuss in detail each of the definition contained here, because we offer a wide range of interpretation of how grief works. Thus, it is primarily an inhabitant of damage, because when we have trouble relating to any of our physical or spiritual goods, we tend to grieve immediately. Rarely suffer the damages of any kind with joy and not bother us. Also, sorrow is the companion for always fail when we miss a target, we feel drained of any power. Evagrius calls pre-exile because we often strikes after I got the feeling spiritual grace and makes us feel insecure. Grief increases akedia (boredom) that makes us believe that we have no horizon in life, and spiritual strength will make us not to break this impasse. We remember that we live in relative comfort of the convent and they brought us by their presence. We give vent to anger, urging us to take revenge on those who have grieved. We often remember their insults, turning them into villains. Also, sorrow darkens our wisdom, making us deprived of reason, the force pushing us in great despair. It prevents us from sleeping and transforms us into people suffering psychologically. Grief destroy any momentum, we collapsed in a terrible bondage of pain.
Remedy sadness: joy
Abba Evagrius provides very fast and the main remedy of sorrow: joy and how it works. "Joy is the ruin of sadness and gratitude for evil, to the prayers and gaiety in weariness, cheer the good of creation, jewel of the waiver, the foreign receptacle of love, refuge of hope, food for ascetics and encouragement for those who mourn, comfort of tears, aid in trouble, supporter and ally of protracted love-patience "(Evagrius of Pontus, New wickedness and virtue in nine contrastive descriptions, in:" The struggle with the thoughts ", trans. diac. John I. lea Jr., Publisher Deisis, Sibiu, 2006, p. 60). Joy is the opposite affliction, managing to work its ruin. It makes us happy in the worst trouble, making us see the positive side of the situation. Also, the joy of feeding good works work, especially in the world and chinovii and aliens receive a basic element of life pustniceşti. She also feeds our long-suffering, causing us to linger in trouble to receive a greater reward from God. Influence our joy and love. Those who truly love are happy, because love is born out of joy.
The most striking ways of sorrow
Of all the things that can happen as a result of sadness or joy, there are some which occur more frequently. Thus, Abba Evagrius provides an extensive description of the affliction. "Sorrow happens sometimes wishes deprivation and sometimes anger follows. The deprivation of desires, it happens like this: some thoughts and taking it forward, make soul to remember from home, parents and his previous life. And when I see that it not be opposed, but they are melted and overflowed into the pleasures of the mind, making it possessed he sinks into gloom, as things of the past are no longer, nor can his life be now because . And then the wretched soul, as had been melted and poured into the thoughts before, as it's humiliating for the departed and now '(Evagrius of Pontus, about eight thoughts and fight against them, "the struggle with the thoughts" trad. diac. John I. lea Jr., Ed Deisis, Sibiu, 2006, p. 120). There are three roots of sorrow passion: desire, anger and sinful memories. So when we desire something with passion and we do not get, we tend to grieve. Also note that when we get angry without. Recall, however, it seems a question worthy of attention. When we think of something lost in the past: either a job or a relationship with someone, and relatives, if we talk of entering monastic life time, we grieve very easy. Demons bring to mind that things in the past but we must reject them. If we think too much about what I had and what we lost, we risk plunges us into despair and despondency. When we pursue the enemy bait, it will be hard to reject thoughts deznădăjduitoare May. Moreover, sorrow is the only passion that kills any pleasure. Abba Evagrius states: "All the demons are pleasure-loving soul, only sadness demon do not receive it, but he kills the thoughts of those who started this conversation received, cutting and draining any pleasure by sorrow of the soul, if it is true that the bones sad man dry (Proverbs 17:23) "(Ibid., p. 121). Moreover, Abba Evagrius stresses that the demon affliction can lead to hate us any pleasure, but if we attack more often, can make us even want us to take life. "If this demon monk războieşte it sparingly, it is tried to persuade him not because of anything coming out of this world and remove all pleasure. But if you insist more thoughts born monk urge you to take his life or forcing him to flee far from where he spends "(Ibid., p. 121). Grief is a passion far more dangerous than it first seems. There are many people who are characterized as melancholic. We are allowed to be melancholy but not sad. Passionate sorrow has nothing to do with true repentance. We weep for their sins, but we may lose our hope in God's mercy.
Other remedies against affliction
Abba Evagrius and proposes some effective remedies. "He runs away from all worldly pleasures is a demon inaccessible to turn sorrow, sorrow because it is deprived of a pleasure is present, or expected, and it is impossible to deny the enemy if we have a passionate attachment to something from the earth, for that its lingering grief travel and work where we see that the slope is moving "(Ibid., p. 145). Again, Abba Evagrius gives only one remedy, the most effective of all: the posting of any work and pleasure. Of course, many Christians this advice may seem unattainable and are inconsistent with reality everyday. You need to understand that we have provided goods in the world not to glue them heart. It is good to have a car but if you think only the car, you will be sad when scratched. If you take more than God, this does not
would affect you so much. As long as we do not attach a passionate work, we will not suffer if we lose. Think of all those who grieve. They have said they can have faith in Him who gave them everything? Grief is not only wasted our joy and hope, but faith ...
No comments:
Post a Comment