From: http://www.ziarullumina.ro/ and http://www.ziarullumina.ro/
Today, 4 February 2011, it is 86 years since the raising of the Romanian Orthodox Church to the rank of Patriarchate. The decision was taken by the Holy Synod on 4 February 1925 and it was confirmed through Royal Decree of 25 February, the same year. So, the Metropolitan Primate Miron Cristea became “Archbishop of Bucharest, Metropolitan of Ungrowallachia and Patriarch of the Romanian Orthodox Church”.
“The moment of this proclamation was somehow postponed to be organised at the same time with the raising to the rank of patriarchate and the new church legislation, which could be definite after the constitution of 1923. Thus, the year 1925 became both the year when the church legislation was adopted, a fact accomplished in the spring of the respective year, and when the raising to the rank of patriarchate was achieved. After the decision taken on 4 February, the Senate confirmed it on 12 February and the Chamber of Deputies on 17 February, King Ferdinand promulgating it on 23 February the same year, 1925. All the churches have been informed, and we received the confirmation tomos from the Ecumenical Patriarchate - on behalf of Patriarch Basil III - on 30 July 1925, brought with great solemn pomp to Bucharest. On 1 November, the investiture ceremony took place at the Royal Palace and then the enthronement of the first patriarch in the person of Miron Cristea was held here, at the Patriarchal Cathedral of Bucharest”, said Rev. Dr. Florin Serbanescu, as Trinitas TV channel informs us.
The construction of the Cathedral for the Nation’s Salvation was a desire manifested ever since the first years of patriarchate of the Romanian Orthodox Church, a desire perpetuated in the course of time by all the Primates of our Church.
“In the first speech Patriarch Miron delivered as Patriarch, he presented a few important projects related to the development of the religious education at university level, to sending the Romanian students to study at some other faculties of Europe, to receiving other students here, in the country, to setting up academies of religious music and especially to the project he clearly formulated at the time concerning the construction of the Cathedral for the Nation’s Salvation as an expression of the accomplishment of the history of the Romanian people. Now, after 86 years since this event, after many studies, it is accomplished through the determination of His Beatitude Patriarch Daniel. This is a an arch over time, a bridge that relates us one more time to the hopes of those who founded the patriarchate in 1925”, also said Rev. Dr. Florin Serbanescu.
The historical context of the raising of our Church to the rank of Patriarchate was a favourable one, entitled by the expectations of her faithful and hierarchs. During the 86 years of patriarchate the Romanian Orthodox Church has permanently served the Christian values and the national identity, having been near the Romanians in hard times.
“The raising of the Romanian Orthodox Church to the rank of Patriarchate, in 1925, obviously represents a basic moment in the history of the life of our Romanian Orthodox Church. This event took place in the context of the state political unification of 1 December 1918, while this process of church union that the raising of our Church to the rank of Patriarchate brought about could be reached on the backdrop of the constitution of the Romanian national modern state. A new period began, a period in which the Orthodox Church of the Romanians of Transylvania, Bucovina, Bessarabia and Banat began to unitary organise herself together with the Romanian Orthodox Church from the former kingdom of Romania”, explained Rev. Univ. Reader Dr. Mihai Sasaujan from the Faculty of Orthodox Theology of Bucharest.
86 de ani de la înfiinţarea Patriarhiei Române S-au împlinit, astăzi, 4 februarie, 86 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de patriarhie. Hotărârea a fost luată de Sfântul Sinod la 4 februarie 1925 şi a fost confirmată prin Decretul Regal din 25 februarie, în acelaşi an. Mitropolitul primat Miron Cristea devenea astfel „Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române”.
„Propunerea de la 4 februarie 1925 era o încununare a unor propuneri venite din partea unor foruri laice şi bisericeşti, din partea unor personalităţi ale vieţii bisericeşti şi intelectuale din perioada interbelică. Propunerea a fost acceptată în unanimitate şi în cadrul aceleaşi şedinţe episcopul Bartolomeu Stănescu al Râmnicului-noul Severin a citit actul de înfiinţare a Patriarhiei Ortodoxe Române în care se arătau motivele care au dus la această hotărâre spunându-se printre altele că ‘poporul român îşi înfiinţează propria lui suveranitate politică şi bisericească, Patriarhia, pentru Biserica Ortodoxă Română’, recunoscându-i mitropolitului de Bucureşti al ţării titlul de patriarh al României în locul celui purtat până atunci de mitropolit primat”, a evidenţiat părintele academician Mircea Păcurariu, după cum ne informează Radio TRINITAS.
„S-a amânat oarecum momentul acestei proclamări pentru a se organiza odată cu ridicarea la rang de patriarhat şi noua legislaţie bisericească, iar aceasta a putut fi definitivă după constituţia din 1923. Aşadar, anul 1925 a devenit deodată an al adoptării legislaţiei bisericeşti, fapt împlinit în primăvara anului respectiv şi an de împlinire pe planul acesta al ridicării la rang de patriarhat. După hotărârea luată în şedinţa de la 4 februarie 1925 Senatul, în 12 februarie, şi apoi Camera Deputaţilor, la 17 februarie au consfinţit această hotărâre a Sfântului Sinod şi regele Ferdinand a promulgat legea în 23 februarie a aceluiaşi an, 1925. S-a comunicat tuturor bisericilor lucrul acesta, am primit din partea Patriarhiei Ecumenice tomosul de recunoaştere din partea patriarhului Vasile al III-lea la 30 iulie 1925 şi a fost adus cu mare solemnitate la Bucureşti, iar la 1 noiembrie a avut loc ceremonia de învestitură la Palatul Regal şi apoi de înscăunare aici în Catedrala Patriarhală din Bucureşti a primului patriarh în persoana lui Miron Cristea”, a spus Pr. Dr. Florin Şerbănescu, după cum ne informează TRINITAS TV.
Construirea Catedralei Mântuirii Neamului a fost o dorinţă manifestată încă din primii ani de patriarhat ai Bisericii Ortodoxe Române, dorinţă perpetuată, de-a lungul timpului, de toţi Întâistătătorii Bisericii noastre.
„În cea dintâi cuvântare pe care a rostit-o patriarhul Miron în calitate de patriarh a prezentat câteva proiecte importante legate de dezvoltarea învăţământului religios la nivel universitar, de trimitere a studenţilor români la studii pentru a se perfecţiona şi la alte facultăţi din Europa, de primire a altor studenţi aici în ţară, înfiinţarea unei academii de muzică bisericească şi mai ales, proiectul pe care l-a exprimat atunci limpede al înălţării Catedralei Mântuirii Neamului ca expresie a acestui moment de împlinire a istoriei poporului român. Iată că la 86 de ani de la acest eveniment, după strădanii îndelungate, se împlineşte acum prin determinarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Acesta este un arc peste timp, o punte care ne leagă o dată în plus de năzuinţele celor care au fondat patriarhatul în anul 1925”, a mai precizat Pr. Dr. Florin Şerbănescu.
Patriarhia Română păstoreşte în prezent peste 20 de milioane de credincioşi, aflaţi atât între graniţele actuale ale României, cât şi în alte ţări de rezidenţă.
Numărul total de ştiri postate: 17,694
Total News Posted: 17.694
**************************************************************
Duminica, 06 Februarie 2011
Sfântul Varsanufie cel Mare :
„Nimeni nu se mântuieşte singur“
Ionuţ Suceveanu
Fotografii E-mail Print RSS digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz Text G-bookmarks
Live
Technorati
Despre Scrierile lui Varsanufie şi Ioan, învăţatul monah din Muntele Athos Teoclit Dionisiatul scrie în "Cuvântul înainte" la a doua ediţie a textului grec original al acestei scrieri, tipărită la Volos, în 1960: "Una din cărţile cele mai dulci şi mai pline de Duhul Sfânt ale Părinţilor prea sfintei Biserici a Răsăritului, dar în acelaşi timp din cele mai puţin cunoscute poporului drept credincios, este fără îndoială, "Cartea prea folositoare de suflet" a celor dintre sfinţi Părinţilor noştri Varsanufie cel Mare şi Ioan numit Proorocul, constatatoare din 836 Răspunsuri". Învăţăturile lor arată desluşit desăvârşirea duhovnicească şi dragostea lor pentru oameni.
Măreşte
MăreşteMai multe fotografii
Sfântul Varsanufie cel Mare, sau "Marele Bătrân", şi Ioan Profetul au trăit în secolul al VI-lea, în timpul domniei împăratului Iustinian I
(483-565). Ei au dus o viaţă ascetică în Mănăstirea Avvei Serid din Palestina, lângă oraşul Gaza.
Sfântul Ioan, discipol al Cuviosului Varsanufie, a locuit într-o chilie în afara Mănăstirii Avvei Serid timp de 18 ani până la moartea sa. Sfântul Ioan l-a imitat pe învăţătorul său în virtute, viaţă ascetică şi folosirea tăcerii. Datorită darului înaintevederii cu care era învrednicit, sfântul era numit "profetul".
Nu ştim când a ajuns Cuviosul Varsanufie la Mănăstirea Avvei Serid şi nici nu ştim nimic despre casa şi familia Sfântului Ioan Profetul. Ascultând poveţele Sfântului Varsanufie, Ioan a atins culmile perfecţiunii, asemănându-i-se întru totul mentorului său. Din smerenie, Ioan îi îndruma spre avva Varsanufie pe cei care veneau să ceară cuvinte de folos de la el.
După ce a petrecut timp îndelungat în izolare, până la moartea Sfântul Ioan Profetul şi după aceasta, Sfântul Varsanufie s-a dedicat celor din jur, povăţuindu-i pe calea mântuirii, după cum mărturiseşte avva Dorotei. Cuviosul Varsanufie răspundea celor ce întrebau prin Sfântul Ioan, uneori cerându-i lui să dea răspunsuri. Alteori îl ajuta avva Serid, care-şi nota răspunsurile sfântului. În răspunsurile celor doi sfinţi, care erau îndrumători de viaţă spirituală nu numai pentru contemporani, ci şi pentru generaţiile următoare, se vede foarte clar înduhovnicirea lor crescândă, "din putere în putere".
Sfântul Ioan a prevăzut şi a proorocit o mulţime de lucruri, până şi data morţii sale, la o săptămână de la moartea avvei Serid. Avva Elian, tânărul egumen al acestei mănăstiri, l-a implorat pe Ioan să rămână cu el încă două săptămâni ca să-l înveţe cum să conducă mănăstirea. Sfântul Ioan i-a îndeplinit rugămintea şi s-a stins din viaţă două săptămâni mai târziu.
Cuviosul Părintele nostru Varsanufie se spune că era unul din acei puţini pentru care ţinea Dumnezeu lumea în timpul său, fiind supranumit "Marele Bătrân". A trecut la Domnul pe la anul 540, în chip minunat.
Aceşti doi sfinţi au lăsat moştenire una din prea frumoasele scrieri cu caracter duhovnicesc, cartea mântuitoare de suflete numită Îndreptar de viaţă duhovnicească: Răspunsuri la întrebările discipolilor de către Sfinţii Monahi Varsanufie şi Ioan, care a fost foarte cunoscută printre sfinţii, asceţii şi scriitorii generaţiilor următoare, după cum arată scrierile Sfântului Teodor Studitul şi Sfântului Simeon Noul Teolog. Teodor Studitul, redând o mărturie a patriarhului Tarasie, spune că în vremea sa (sfârşitul secolului al VIII-lea) exista chiar o icoană a lui Varsanufie în marea biserică din Constantinopol.
Există manuscrise cu date despre viaţa, faptele şi darurile cu care erau înzestraţi Sfinţii Varsanufie şi Ioan, care au fost traduse pe vremea Sfântului Paisie Velicicovschi în limbile română şi slavonă. "Scrisorile" acestea de răspuns la problemele creştinilor se găsesc în vol. 11 din Filocalia românească, în traducerea părintelui Dumitru Stăniloae.
Scrisorile - simfonia universală a iubirii
De fapt, ele sunt răspunsuri potrivite în orice timp la o mulţime de întrebări puse în parte de monahi, dar în parte şi de mireni, întrebări care, în forma pusă atunci sau în forme asemănătoare, preocupă pe orice creştin.
Cât priveşte conţinutul "Scrisorilor", el este o aplicare concretă a doctrinei ce se cristalizase în spiritualitatea creştină din secolele anterioare asupra patimilor şi virtuţilor. Prin aceasta, conţinutul lor este înrudit cu cel al Patericului. Dar pe când în Pateric doctrina aceasta e concretizată în gesturi, fapte şi scurte sentinţe ale Bătrânilor, în "Scrisorile" acestea ea e concretizată în sfaturi date la întrebările unor oameni care se străduiau să aplice în diferite situaţii concrete ale vieţii lor această doctrină, în luptă cu tot felul de piedici, de ispite, de greutăţi. Ea este prin aceasta şi o aplicare a doctrinei din scrierile filocalice.
Sfaturile date în aceste "Scrisori" au o remarcabilă notă de realism. Ele ţin seama de nivelul spiritual al celor ce vin cu întrebări. De la cei mai progresaţi duhovniceşte se cer lucruri mai mari, de la cei mai puţin progresaţi se cer eforturi mai modeste, pe măsura lor. De aceea, cartea poate fi de un real folos nu numai pentru monahi, ci şi pentru mirenii credincioşi, dar îndeosebi pentru preoţii duhovnici. "Ceea ce Apoftegmele Părinţilor (Patericul) ne lăsau doar să întrevedem în câteva luciri fugitive, în momente rare, aici se desfăşoară sub ochii noştri ca un film ce ne arată la lumina zilei aspectele cele mai ascunse ale vieţii obişnuite ale monahilor, care urmăresc zi de zi umilul lor efort de asceză şi de rugăciune, susţinut de sfaturile, învăţăturile şi încurajările Părinţilor lor în Dumnezeu. Nu ştim ce să admirăm mai mult - sfătuirea dată ucenicului, care îşi repetă fără încetare mărturisirile neputinţei şi aceleaşi cereri de sfat şi de ajutor, sau răbdarea învăţătorului care nu oboseşte să folosească toate darurile sale naturale şi supranaturale pentru a conduce spre desăvârşire pe fiii duhovniceşti încredinţaţi lui de Mântuitorul".
E greu să se rezume în mod fidel marea bogăţie de sfaturi atât de nuanţate cuprinse în aceste "Scrisori", potrivit cu marea felurime a situaţiilor celor ce le cer.
Smerenia, condiţia iubirii
Varsanufie şi Ioan urmăresc în sfaturile lor adresate celor care le cer îndrumarea spre smerenie, condiţia iubirii de Dumnezeu şi de oameni, ca supremă virtute şi realizare a omului. Numai cei ajunşi la ele s-au ridicat peste toate patimile.
Smereniei i se opune cu deosebire slava deşartă, care îl lasă pe om preocupat de sine în mod egoist. Această slavă deşartă poate lua nesfârşite şi foarte subtile forme, care pot înşela chiar şi pe cel ce e stăpânit de ele. Pentru a ajunge la smerenie e nevoie de o atenţie tot mai fină, tot mai pătrunzătoare la sinea proprie, pentru a surprinde diferitele mişcări ale slavei deşarte şi a curăţi de pe chipul adevărat al omului toate straturile de zgură mai groase sau mai subţiri cu care acoperă sau strâmbă cu viclenie mai vizibilă sau mai puţin vizibilă sinea reală a omului.
Instrumentul cu care se răzuieşte această zgură este în mod principal tăierea voii proprii, ascultarea şi supunerea faţă de autoritatea părintelui duhovnicesc, sau a stareţului mănăstirii. Căci slava deşartă, de care sunt legate şi celelalte patimi, poate strâmba sau falsifica fiinţa omului până a-i da acestuia impresia că tocmai această formă strâmbată, prefăcută este fiinţa lui adevărată şi voia de a o susţine e adevărata lui voie. De aceea, omul trebuie ajutat să se rupă de această voie a lui.
Prin smerenie, omul ajunge de vede sinea sa reală, curăţită de straturile de opacitate de întuneric, aşezate pe ea. Sinea astfel curăţită se descoperă ca o sine clar dependentă de Dumnezeu, s-ar putea spune străvezie pentru Dumnezeu, Care, prin sensul ce-l dă tuturor, aduce în om marea lumină. La această vedere a măreţiei luminoase a lui Dumnezeu nu poate ajunge decât cel ce vede micimea sa, lipsa de sens sau întunericul existenţei sale închise în ea însăşi. Căci această micime a sa recunoscută face inexplicabilă existenţa proprie fără Dumnezeu. Cu cât se simte omul redus la sine însuşi, mai gol, cu atât se vede pe sine mai clar că nu poate exista decât prin Dumnezeu, cu atât i se face mai simţită prezenţa lui Dumnezeu ca temelie a sa. Smerenia e susţinută în om chiar de faptul că, deşi îşi dă seama de limitele lumii şi ale sale prin trăirea a tot felul de imperfecţiuni ale lor (boli, moarte, incapacitatea lumii de a-l satisface cu adevărat şi definitiv pe om), totuşi el nu poate ajunge la marginea cosmosului şi nu poate ajunge niciodată la cunoaşterea de sine în mod desăvârşit.
De fapt, din moartea lui Hristos ca jertfă de Sine învăţăm şi luăm putere să ne pregătim spre moartea noastră ca ieşire dintr-o viaţă închisă în noi înşine, ca dărâmare a zăgazurilor ce ne împiedică de la o deplină comuniune.
Răbdarea necazurilor, medicament de vindecare a patimilor
Un mare rol în înaintarea omului spre chipul lui real îl are răbdarea necazurilor. Aceasta întăreşte pe om cu adevărat în spiritul lui, în vreme ce căutarea de a se sustrage de sub ele îl moleşeşte spiritual. Prin răbdarea necazurilor omul arată că tăria lui nu-i vine de la alipirea la lume, ci de la Dumnezeu cel atotputernic şi iubitor. Lumea alternează plăcerile ce le dă cu foarte multe necazuri. Însăşi robia şi slăbiciunile în care îl coboară pe om patimile ca alipiri excesive la lume arată incapacitatea ei de a-l desăvârşi, deci de a-l mântui.
Toate căutările de ocolire a necazurilor, de viaţă comodă prin cele ce i se oferă de către lume sunt împreunate cu egoismul care rupe pe om de om, care-l împiedică în înaintarea spre Împărăţia cerurilor, care e Împărăţia iubirii între el şi Dumnezeu şi între om şi om. De aceea, Varsanufie şi Ioan socotesc că nu există alt drum spre Împărăţia cerurilor decât suportarea cu răbdare a necazurilor. Ba săvârşirea oricărui bine, ei o socotesc împreunată cu suportarea vreunui necaz, căci trezeşte invidii văzute şi nevăzute.
Puterea răbdării necazurilor îi vine omului din legătura cu Hristos, Care, fiind Fiul lui Dumnezeu făcut om, a suportat crucea din iubire pentru noi, nelăsându-se covârşit de durerile ei. Tot aşa, toată puterea omului de a se smeri îi vine din chenoza sau din golirea benevolă de slavă a lui Hristos. Astfel, înaintarea omului spre adevăratul chip al său este o înaintare din puterea lui Hristos şi spre asemănarea cu Hristos ca om; ea are un temei şi o ţintă hristocentrică.
Numai răbdarea şi smerenia pot duce pe oameni la unirea iubitoare între ei, aşa cum a voit Hristos. Dar această unire n-o pot realiza ei decât în Hristos. Această unire cu Hristos ne desăvârşeşte şi prin faptul că odată cu ea realizăm şi unirea între noi. De altfel, în acest scop S-a făcut Fiul lui Dumnezeu om: ca să ne facem una cu El. Şi numai smerenia şi purtarea necazurilor cu răbdare ne duc spre iubirea care ne poate uni. Căci şi Hristos a realizat acest chip adevărat al omului prin chenoză (smerire) şi cruce.
În răbdarea necazurilor se manifestă o relativizare a legăturilor noastre cu cele ale lumii. Prin ea se face iarăşi transparent sau simţit planul vieţii spirituale superioare, caracterizată prin bunătate şi iubire în viaţa de veci. Acest simţ al relativităţii celor pămînteşti, care slăbeşte patimile noastre, dă omului o odihnă tot mai mare din partea grijilor pentru lucrurile lumii acesteia. De aceea, "odihna" este o altă importantă stare duhovnicească, accentuată stăruitor de Varsanufie şi Ioan. Prin aceasta se arată că lumea e făcută nu ca să ne robească spiritul, ci ca să fie transfigurată prin spiritul nostru unit cu Dumnezeu, ca să fie luată în stăpânire de spiritul nostru.
Sporind în această "odihnă" faţă de grijile şi necazurile produse de prea mare alipire la lume, care ne ţin într-o agitaţie chinuitoare, înaintăm spre marea şi netrecătoarea odihnă a vieţii viitoare, care nu e o încremenire, ci o bucurie netulburată de iubirea în care vom vieţui veşnic. Odihna veşnică la care ajung cei ce se întăresc de aici în răbdarea necazurilor are în ea şi o linişte a conştiinţei de a nu fi făcut rău altora, sau de a fi obţinut iertarea lor pentru relele ce le-au făcut. Iertarea lor ne vine şi prin rugăciunile lor după ce am trecut din această viaţă, dar şi prin rugăciunile tuturor celor ce fac parte din Biserică, şi îndeosebi a sfinţilor.
De aici, marea importanţă ce se acordă în aceste "Scrisori" iertării unora de către alţii şi rugăciunilor unora pentru alţii. Cererea de iertare înmoaie sufletul celui ce o cere, dar şi al celui căruia i se cere, cum îl înmoaie şi iertarea pe al celui ce iartă şi al celui iertat, făcând cu putinţă comunicarea reală de putere şi de viaţă de la unul la altul. Căci amândouă contribuie la înaintarea în smerenie şi la eliberarea de slavă deşartă.
" A persista în urcuşul spre Dumnezeu nu înseamnă a forţa în orice clipă împlinirea unei fapte pentru cineva sau a aştepta totdeauna rezultatul unei rugăciuni pentru acela. Dumnezeu vrea să ne obişnuiască şi cu răbdarea. Continuitatea urcuşului stă uneori în continuitatea rugăciunii pentru alţii şi în neslăbirea aşteptării rezultatului."
Cuviosul Varsanufie cel Mare
Rugăciunea unuia pentru altul - expresie a iubirii întreolaltă a tuturor
Comuniunea e ajutată în mod deosebit de rugăciunile unora pentru alţii. Nimeni nu se mântuieşte singur, nimeni nu face bucurie lui Dumnezeu dacă se prezintă Lui numai cu rugăciunile pentru sine. El ne vrea uniţi întreolaltă, mai ales când vrem să ne prezentăm în faţa Lui, dat fiind că El este Dumnezeul iubirii şi vrea să ne adune pe toţi în Sine. De aceea, în această silinţă de a ne uni unii cu alţii, arătată mai ales în rugăciune, este El însuşi lucrător. Numai în iubirea faţă de altul arătată prin rugăciune ne desăvârşim fiecare. Căci numai cerând rugăciunea altora ne smerim, eliberându-ne de mândrie, precum în rugăciunea pentru altul ne eliberăm de invidia care nu se bucură de binele altuia. De aceea, numai rugându-ne unii pentru alţii, ne răspunde Dumnezeu cu împlinirea rugăciunilor noastre.
Credem că nu există altă carte duhovnicească din perioada Părinţilor bisericeşti care să vorbească atât de mult şi atât de concret despre importanţa rugăciunii unora pentru alţii, dar mai ales a rugăciunii sfinţilor. Se pune prin aceasta în relief întâlnirea tuturor în sobornicitatea rugăciunii. Toţi se întâlnesc între ei şi cu Dumnezeu în rugăciune. Fiecare se simte
responsabil pentru mântuirea celorlalţi şi chemat să lucreze pentru ea prin rugăciune. Pe cât de relative sunt în viziunea "Scrisorilor" lucrurile, pe atât de importantă este persoana omenească: "Ce ar folosi omului de ar câştiga lumea toată, iar sufletul şi l-ar pierde"? Mă pot mântui fără lucruri, sau chiar mă mântuiesc mai uşor când nu caut să le adun cu lăcomie, defavorizând pe alţii. Dar nu pot să mă mântuiesc fără grija de a ajuta pe alţii să se mântuiască. E implicat în aceasta faptul că lucrurile n-au preţ decât pentru oameni, ca să fie folosite spre sporirea comuniunii dintre ei şi spre înaintarea la veşnica lor comuniune în viaţa viitoare.
Iertarea reciprocă, rugăciunea unora pentru alţii, smerenia, refuzul slavei deşarte sunt tot atâtea mijloace care pot duce spre chipul omului iubitor şi pot imprima raporturilor dintre oameni o nesfârşită dulceaţă şi delicateţe, ducându-i pe toţi spre Împărăţia cerului, care e Împărăţia iubirii desăvârşite.
Opera celor doi Bătrâni e o simfonie universală a iubirii, manifestată în rugăciunea auzită şi neauzită a tuturor pentru toţi, ca expesie a iubirii întreolaltă a tuturor, a iubirii în care toţi cred în valoarea şi existenţa eternă a tuturor ca persoane unice, neconfundate. "Scrisorile lui Varsanufie şi Ioan" descriu şlefuirea treptată a omului de tot ce l-a coborât din omenescul lui, care nu se poate realiza decât în comuniunea dintre oameni, alimentată din comuniunea lor cu Dumnezeu. Lucrarea aceasta de şlefuire o face nu numai Dumnezeu cu fiecare din ei şi fiecare cu sine, dar mereu ajutat de Dumnezeu şi de credincioşii mai progresaţi duhovniceşte.
Înaintăm împreună spre o viaţă de desăvârşită comuniune, în care fiecare creşte în tărie spirituală şi în iubire, în libertate de patimile proprii şi ale altora şi în comuniune spre Împărăţia lui Dumnezeu în Treime, a lui Dumnezeu al iubirii.
Notă: Articolul reproduce părţi din traducerea părintelui Dumitru Stăniloae şi din introducerea la volumul 11 din Filocalie.
***************************************************************
Evanghelia de Duminică
Vineri, 04 Februarie 2011
Credinţă tare izvorâtă din iubire îndurerată
Fotografii E-mail Print RSS digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz Text G-bookmarks
Live
Technorati
Evanghelia Duminicii a XVII-a după Rusalii (A femeii cananeencei)
MăreşteMatei 15, 21-28
În vremea aceea a venit Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi, iată, o femeie cananeeancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.
† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Sfânta Evanghelie din Duminica a XVII-a după Rusalii, numită şi Duminica femeii cananeence, ne învaţă multe adevăruri despre puterea credinţei şi despre lucrarea lui Dumnezeu în viaţa oamenilor.
Femeia cananeeancă era de alt neam şi de altă credinţă decât evreii. Tirul şi Sidonul erau porturi situate pe ţărmul de est al Mării Mediterane, făcând parte din Fenicia, astăzi ele se află pe teritoriul Libanului. Deci, aceste oraşe nu făceau parte din Palestina sau Ţara Sfântă, iar faptul însuşi că Mântuitorul Iisus Hristos trece dincolo de graniţele ţării Sale natale are o semnificaţie deosebită. Deşi spune "nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel" (Matei 15, 24), totuşi, Iisus iese din teritoriul Ţării Sfinte şi merge către două oraşe-state sau cetăţi locuite de păgâni, care se închinau nu adevăratului Dumnezeu mărturisit de evrei, ci unor idoli, cei mai renumiţi fiind Baal şi Astarta. Ieşirea Mântuitorului Iisus Hristos dincolo de pământul lui Israel este deja o prefigurare a faptului că Evanghelia Sa va fi propovăduită nu numai poporului evreu, ci şi altor neamuri sau popoare. Prezenţa lui Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului este, aşadar, o anticipaţie a predicării Evangheliei Sale şi printre păgâni, deoarece Dumnezeu cheamă toate popoarele la mântuire în Iisus Hristos.
Hristos descoperă credinţă mare la o femeie dintr-un popor păgân
Întrucât Mântuitorul Iisus Hristos a întâlnit adesea ostilitatea unora dintre evrei şi o lipsă de receptivitate a acestora faţă de Evanghelia Sa, El vrea să arate ucenicilor Săi că poate descoperi credinţă acolo unde evreii nu se aşteaptă.
Înţelepciunea şi atitudinea misionară a lui Iisus se arată în faptul că, pe de o parte, El trece hotarele Palestinei şi ajunge în patria femeii păgâne, iar pe de altă parte, refuză să-i răspundă acesteia la prima cerere a ei de-a vindeca pe fiica sa bolnavă, chinuită de diavol. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că atât tăcerea Mântuitorului, cât şi întârzierea Sa în a da un răspuns favorabil acestei femei de alt neam şi de altă religie decât evreii ascund intenţia Lui de a evidenţia mai bine credinţa mare pe care o avea ea. Dacă El nu lăsa femeia să insiste atât de mult, să stăruie îndelung în rugăciunea ei, ucenicii Săi nu ar fi putut vedea atât de clar trei mari calităţi sau virtuţi ale acestei femei cananeence, şi anume: credinţa puternică, smerenia adâncă şi rugăciunea stăruitoare.
Credinţa vie se dovedeşte prin stăruinţa în rugăciune
După felul cum Îl roagă pe Iisus, zicând: "Miluieşte-mă, Doamne, Fiule al lui David!" (Matei 15, 22), această femeie mărturisea credinţa ei că în Iisus din neamul lui David lucrează puterea lui Dumnezeu, că în El se săvârşeşte lucrarea vindecării sau eliberării oamenilor de păcate, de boli şi de diavoli. Întrucât auzise că Iisus din Nazaret este prooroc, ca şi David, şi mai ales că este un mare doctor vindecător de suflete şi de trupuri, femeia caneeancă mărturisea credinţa ei vie că numai Iisus poate vindeca pe fiica ei bolnavă şi, ca atare, Îl ruga, zicând: "Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!"
După ce Iisus vede că femeia cananeeancă se închină Lui şi-L roagă, zicând: "Doamne, ajută-mă!", El doreşte să arate celor din jur şi smerenia ei, zicând către femeie: "Nu este bine să iei pâinea copiilor şi să o arunci câinilor!" (Matei 15, 26). Prin aceasta Iisus exprimă, de fapt, mentalitatea oricărui evreu din timpul Său, adică pretenţia evreilor de-a fi superiori tuturor popoarelor. În acest sens, se pare că mulţi dintre evreii din timpul Mântuitorului considerau popoarele din jur ca fiind un fel de "câini", adică mai mult animale domestice decât fiinţe umane. La prima vedere, Mântuitorul dă impresia că intră în logica evreilor sau a conaţionalilor Săi, nu însă pentru a dispreţui pe femeia cananeeancă, ci pentru ca toţi să poată vedea smerenia şi răbdarea ei. De fapt, Mântuitorul Iisus Hristos vrea să pună în contrast orgoliul şi pretenţia de superioritate a evreilor cu realitatea credinţei smerite pe care o are o femeie de neam păgân. Din smerenie, femeia cananeeancă a îndurat pretenţia de superioritate a evreilor, şi anume că ei sunt fii ai casei lui Dumnezeu, iar popoarele păgâne sunt "câini". Auzind aceste cuvinte aspre, femeia nu se tulbură şi nici nu Îl contrazice pe Mântuitorul Iisus Hristos, ci, având o smerenie uimitor de profundă, Îi răspunde, zicând: "Aşa este, Doamne!" (Matei 15, 27). Totuşi, vedem că în marea şi adânca smerenie a femeii acesteia nu se află nici un semn de descurajare, ci foarte multă înţelepciune. Întrucât era o femeie smerită şi mult răbdătoare, ea a găsit un răspuns înţelept pentru a dobândi, totuşi, vindecarea fiicei sale. De aceea a zis: "Aşa este, Doamne!", şi îndată a mai adăugat: "dar şi câinii se satură din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor" (Matei 15, 27). Văzând credinţa ei vie, stăruinţa ei în rugăciune, multa ei smerenie, şi primind un răspuns neaşteptat de înţelept din partea acestei femei de alt neam şi de altă religie decât evreii, Hristos Domnul a exclamat, în semn de preţuire, zicând: "O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Iar Evanghelia precizează: Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela" (Matei 15, 28). Astfel făcând, Iisus a ajuns la scopul urmărit de El, şi anume, a arătat ucenicilor Săi că păgânii vor crede în numele Lui mai uşor decât mulţi dintre evrei.
Femeia cananeeancă - pildă de credinţă, smerenie şi rugăciune pentru toţi oamenii
Arătând ucenicilor Săi marea credinţă a femeii cananeence, Mântuitorul şi Învăţătorul Iisus Hristos o prezintă pe aceasta ca fiind un dascăl pilduitor pentru toţi oamenii. Ce a învăţat Biserica de la această femeie cananeeancă? Mai întâi, iubirea milostivă faţă de oamenii care suferă. Ea se ruga, zicând: "Miluieşte-mă, Doamne..., fiica mea este rău chinuită de diavol" (Matei 15, 22). Deci, femeia nu zicea: "Doamne, miluieşte pe fiica mea!", ci "Miluieşte-mă!", adică "Ai milă de mine!". De ce? Deoarece ea s-a identificat pe deplin cu suferinţa fiicei sale şi devenise glasul fiicei sale care nu se mai putea ruga, întrucât era posedată de un demon.
Iată de ce rugăciunea ei, "Miluieşte-mă, Doamne" sau "Doamne, miluieşte-mă!", a devenit rugăciunea cea mai scurtă şi cea mai frecventă a Bisericii, adică rugăciunea ritmică a Bisericii sau respiraţia spirituală a ei ca Trup tainic al lui Hristos Cel Înviat, plin de Duh Sfânt. În mod paradoxal, această rugăciune este cea mai concentrată şi cea mai cuprinzătoare rugăciune a Bisericii, deoarece mila lui Dumnezeu înseamnă iubirea Lui smerită şi milostivă, vindecătoare şi mântuitoare pentru toţi oamenii.
De la această femeie cananeeancă mai învăţăm şi o altă rugăciune, şi anume, rugăciunea "Doamne, ajută-mă!". Este rugăciunea izvorâtă din adâncul inimii, mai ales când omul simte că nici unul dintre oameni nu-l mai poate ajuta, ci numai Preamilostivul Dumnezeu Cel atotputernic. Prin această rugăciune, omul exprimă, în acelaşi timp, limita puterilor sale omeneşti şi speranţa izvorâtă din credinţa că numai Dumnezeu îl poate salva dintr-o situaţie de limită între viaţă şi moarte.
Prin rugăciunea pentru alţii ne întâlnim cu Hristos
"Ajutorul meu (este) de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul" - spune psalmistul (Psalmul 120, 2). Deşi nu se ruga folosind cuvinte din psalmi, femeia cananeeancă a intuit, totuşi, esenţa psalmilor, întrucât ea cerea ajutor de la Iisus din Nazaret în Care era prezent şi lucrător Dumnezeu şi putea să vindece pe fiica ei. Din credinţa vie, smerenia adâncă şi rugăciunea stăruitore a femeii cananeence, învăţăm şi noi cât de mare este nevoia de a ne ruga pentru alţii. Ca mamă îndurerată, ea se ruga, zicând: "Doamne, miluieşte-mă!" şi "Doamne, ajută-mă!". Nu cerea nimic pentru ea însăşi, ci totul pentru fiica ei rău chinuită de diavol. Atât de mult se identifica mama îndurerată cu suferinţa fiicei sale bolnave, încât suferinţa fiicei sale a devenit suferinţa sa proprie. Aici vedem cum se manifestă iubirea milostivă, compătimirea sau împreună-pătimirea cu omul suferind. Acestei iubiri milostive şi smerite a mamei îndurerate a răspuns iubirea milostivă, smerită şi vindecătoare a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.
Evanghelia ne arată că există situaţii în viaţa omului când el nu se mai poate ruga pentru sine însuşi: fie că nu mai are luciditatea minţii pentru a formula o rugăciune, fie că e copleşit de prea multă suferinţă. În astfel de situaţii, este o mare binecuvântare să ai mamă credincioasă sau tată credincios, soţie credincioasă sau soţ credincios, copii credincioşi sau prieteni credincioşi, care se roagă stăruitor pentru tine.
În femeia cananeeancă din Evanghelia de astăzi vedem o prefigurare a Bisericii lui Hristos, care se roagă pentru toţi oamenii aflaţi în boală şi în nevoi. Niciodată Biserica nu se roagă numai pentru sine, ci şi "pentru pacea a toată lumea", "pentru îmbelşugarea roadelor pământului", "pentru vremuri cu pace", pentru cei bolnavi, pentru cei robiţi, pentru cei în necazuri şi în nevoi etc. Biserica invocă harul sau ajutorul lui Dumnezeu pentru întreaga lume, deoarece lumea întreagă există prin mila sau iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Din rugăciunea femeii cananeence pentru fiica ei, vedem puterea rugăciunii fiecărui credincios pentru cei care se află în suferinţă, "pentru cei care nu ştiu, nu vor sau nu mai pot să se roage pentru ei înşişi", după cum spunea vrednicul de pomenire Justinian Patriarhul României în timpul regimului comunist.
Şi astăzi este mare nevoie de rugăciune pentru alţii, nu numai pentru noi înşine; mai ales rugăciune pentru oamenii care se află în suferinţă, "pentru tot sufletul necăjit şi întristat", cum se spune în rugăciunile noastre bisericeşti. Maica Domnului Rugătoarea (Oranta) este icoana Bisericii în stare de rugăciune, pentru că ea este "iubire cu smerenie pentru cei pe care nu îi mai iubeşte nimeni", cum se spune în rugăciunea finală din Acatistul Bunei-Vestiri. Ca atare, Biserica în totalitatea ei trebuie să fie iubire cu smerenie sau iubire smerită şi milostivă, mai ales pentru cei pe care nu îi mai iubeşte nimeni sau nu mai au pe nimeni care să-i ajute.
Aşadar, din Evanghelia de astăzi învăţăm că fiecare om care se apropie de Iisus Hristos, în stare de credinţă, smerenie şi rugăciune, va fi ascultat de El, mai ales când acesta se roagă pentru cei care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi. Un astfel de om milostiv şi rugător va simţi bucuria pe care a primit-o în suflet femeia cananeeancă atunci când Mântuitorul Iisus Hristos i-a zis: "mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!" (Matei 15, 28). La iubirea smerită şi milostivă a celui ce se roagă pentru cei care suferă răspunde Hristos-Domnul prin iubirea Sa smerită şi milostivă, vindecătoare şi dătătoare de bucurie, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor. Amin!
Today, 4 February 2011, it is 86 years since the raising of the Romanian Orthodox Church to the rank of Patriarchate. The decision was taken by the Holy Synod on 4 February 1925 and it was confirmed through Royal Decree of 25 February, the same year. So, the Metropolitan Primate Miron Cristea became “Archbishop of Bucharest, Metropolitan of Ungrowallachia and Patriarch of the Romanian Orthodox Church”.
“The moment of this proclamation was somehow postponed to be organised at the same time with the raising to the rank of patriarchate and the new church legislation, which could be definite after the constitution of 1923. Thus, the year 1925 became both the year when the church legislation was adopted, a fact accomplished in the spring of the respective year, and when the raising to the rank of patriarchate was achieved. After the decision taken on 4 February, the Senate confirmed it on 12 February and the Chamber of Deputies on 17 February, King Ferdinand promulgating it on 23 February the same year, 1925. All the churches have been informed, and we received the confirmation tomos from the Ecumenical Patriarchate - on behalf of Patriarch Basil III - on 30 July 1925, brought with great solemn pomp to Bucharest. On 1 November, the investiture ceremony took place at the Royal Palace and then the enthronement of the first patriarch in the person of Miron Cristea was held here, at the Patriarchal Cathedral of Bucharest”, said Rev. Dr. Florin Serbanescu, as Trinitas TV channel informs us.
The construction of the Cathedral for the Nation’s Salvation was a desire manifested ever since the first years of patriarchate of the Romanian Orthodox Church, a desire perpetuated in the course of time by all the Primates of our Church.
“In the first speech Patriarch Miron delivered as Patriarch, he presented a few important projects related to the development of the religious education at university level, to sending the Romanian students to study at some other faculties of Europe, to receiving other students here, in the country, to setting up academies of religious music and especially to the project he clearly formulated at the time concerning the construction of the Cathedral for the Nation’s Salvation as an expression of the accomplishment of the history of the Romanian people. Now, after 86 years since this event, after many studies, it is accomplished through the determination of His Beatitude Patriarch Daniel. This is a an arch over time, a bridge that relates us one more time to the hopes of those who founded the patriarchate in 1925”, also said Rev. Dr. Florin Serbanescu.
The historical context of the raising of our Church to the rank of Patriarchate was a favourable one, entitled by the expectations of her faithful and hierarchs. During the 86 years of patriarchate the Romanian Orthodox Church has permanently served the Christian values and the national identity, having been near the Romanians in hard times.
“The raising of the Romanian Orthodox Church to the rank of Patriarchate, in 1925, obviously represents a basic moment in the history of the life of our Romanian Orthodox Church. This event took place in the context of the state political unification of 1 December 1918, while this process of church union that the raising of our Church to the rank of Patriarchate brought about could be reached on the backdrop of the constitution of the Romanian national modern state. A new period began, a period in which the Orthodox Church of the Romanians of Transylvania, Bucovina, Bessarabia and Banat began to unitary organise herself together with the Romanian Orthodox Church from the former kingdom of Romania”, explained Rev. Univ. Reader Dr. Mihai Sasaujan from the Faculty of Orthodox Theology of Bucharest.
86 de ani de la înfiinţarea Patriarhiei Române S-au împlinit, astăzi, 4 februarie, 86 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de patriarhie. Hotărârea a fost luată de Sfântul Sinod la 4 februarie 1925 şi a fost confirmată prin Decretul Regal din 25 februarie, în acelaşi an. Mitropolitul primat Miron Cristea devenea astfel „Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române”.
„Propunerea de la 4 februarie 1925 era o încununare a unor propuneri venite din partea unor foruri laice şi bisericeşti, din partea unor personalităţi ale vieţii bisericeşti şi intelectuale din perioada interbelică. Propunerea a fost acceptată în unanimitate şi în cadrul aceleaşi şedinţe episcopul Bartolomeu Stănescu al Râmnicului-noul Severin a citit actul de înfiinţare a Patriarhiei Ortodoxe Române în care se arătau motivele care au dus la această hotărâre spunându-se printre altele că ‘poporul român îşi înfiinţează propria lui suveranitate politică şi bisericească, Patriarhia, pentru Biserica Ortodoxă Română’, recunoscându-i mitropolitului de Bucureşti al ţării titlul de patriarh al României în locul celui purtat până atunci de mitropolit primat”, a evidenţiat părintele academician Mircea Păcurariu, după cum ne informează Radio TRINITAS.
„S-a amânat oarecum momentul acestei proclamări pentru a se organiza odată cu ridicarea la rang de patriarhat şi noua legislaţie bisericească, iar aceasta a putut fi definitivă după constituţia din 1923. Aşadar, anul 1925 a devenit deodată an al adoptării legislaţiei bisericeşti, fapt împlinit în primăvara anului respectiv şi an de împlinire pe planul acesta al ridicării la rang de patriarhat. După hotărârea luată în şedinţa de la 4 februarie 1925 Senatul, în 12 februarie, şi apoi Camera Deputaţilor, la 17 februarie au consfinţit această hotărâre a Sfântului Sinod şi regele Ferdinand a promulgat legea în 23 februarie a aceluiaşi an, 1925. S-a comunicat tuturor bisericilor lucrul acesta, am primit din partea Patriarhiei Ecumenice tomosul de recunoaştere din partea patriarhului Vasile al III-lea la 30 iulie 1925 şi a fost adus cu mare solemnitate la Bucureşti, iar la 1 noiembrie a avut loc ceremonia de învestitură la Palatul Regal şi apoi de înscăunare aici în Catedrala Patriarhală din Bucureşti a primului patriarh în persoana lui Miron Cristea”, a spus Pr. Dr. Florin Şerbănescu, după cum ne informează TRINITAS TV.
Construirea Catedralei Mântuirii Neamului a fost o dorinţă manifestată încă din primii ani de patriarhat ai Bisericii Ortodoxe Române, dorinţă perpetuată, de-a lungul timpului, de toţi Întâistătătorii Bisericii noastre.
„În cea dintâi cuvântare pe care a rostit-o patriarhul Miron în calitate de patriarh a prezentat câteva proiecte importante legate de dezvoltarea învăţământului religios la nivel universitar, de trimitere a studenţilor români la studii pentru a se perfecţiona şi la alte facultăţi din Europa, de primire a altor studenţi aici în ţară, înfiinţarea unei academii de muzică bisericească şi mai ales, proiectul pe care l-a exprimat atunci limpede al înălţării Catedralei Mântuirii Neamului ca expresie a acestui moment de împlinire a istoriei poporului român. Iată că la 86 de ani de la acest eveniment, după strădanii îndelungate, se împlineşte acum prin determinarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Acesta este un arc peste timp, o punte care ne leagă o dată în plus de năzuinţele celor care au fondat patriarhatul în anul 1925”, a mai precizat Pr. Dr. Florin Şerbănescu.
Patriarhia Română păstoreşte în prezent peste 20 de milioane de credincioşi, aflaţi atât între graniţele actuale ale României, cât şi în alte ţări de rezidenţă.
Numărul total de ştiri postate: 17,694
Total News Posted: 17.694
**************************************************************
Spiritualitate
Duminica, 06 Februarie 2011
Sfântul Varsanufie cel Mare :
„Nimeni nu se mântuieşte singur“
Ionuţ Suceveanu
Fotografii E-mail Print RSS digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz Text G-bookmarks
Live
Technorati
Despre Scrierile lui Varsanufie şi Ioan, învăţatul monah din Muntele Athos Teoclit Dionisiatul scrie în "Cuvântul înainte" la a doua ediţie a textului grec original al acestei scrieri, tipărită la Volos, în 1960: "Una din cărţile cele mai dulci şi mai pline de Duhul Sfânt ale Părinţilor prea sfintei Biserici a Răsăritului, dar în acelaşi timp din cele mai puţin cunoscute poporului drept credincios, este fără îndoială, "Cartea prea folositoare de suflet" a celor dintre sfinţi Părinţilor noştri Varsanufie cel Mare şi Ioan numit Proorocul, constatatoare din 836 Răspunsuri". Învăţăturile lor arată desluşit desăvârşirea duhovnicească şi dragostea lor pentru oameni.
Măreşte
MăreşteMai multe fotografii
Sfântul Varsanufie cel Mare, sau "Marele Bătrân", şi Ioan Profetul au trăit în secolul al VI-lea, în timpul domniei împăratului Iustinian I (483-565). Ei au dus o viaţă ascetică în Mănăstirea Avvei Serid din Palestina, lângă oraşul Gaza.
Sfântul Ioan, discipol al Cuviosului Varsanufie, a locuit într-o chilie în afara Mănăstirii Avvei Serid timp de 18 ani până la moartea sa. Sfântul Ioan l-a imitat pe învăţătorul său în virtute, viaţă ascetică şi folosirea tăcerii. Datorită darului înaintevederii cu care era învrednicit, sfântul era numit "profetul".
Nu ştim când a ajuns Cuviosul Varsanufie la Mănăstirea Avvei Serid şi nici nu ştim nimic despre casa şi familia Sfântului Ioan Profetul. Ascultând poveţele Sfântului Varsanufie, Ioan a atins culmile perfecţiunii, asemănându-i-se întru totul mentorului său. Din smerenie, Ioan îi îndruma spre avva Varsanufie pe cei care veneau să ceară cuvinte de folos de la el.
După ce a petrecut timp îndelungat în izolare, până la moartea Sfântul Ioan Profetul şi după aceasta, Sfântul Varsanufie s-a dedicat celor din jur, povăţuindu-i pe calea mântuirii, după cum mărturiseşte avva Dorotei. Cuviosul Varsanufie răspundea celor ce întrebau prin Sfântul Ioan, uneori cerându-i lui să dea răspunsuri. Alteori îl ajuta avva Serid, care-şi nota răspunsurile sfântului. În răspunsurile celor doi sfinţi, care erau îndrumători de viaţă spirituală nu numai pentru contemporani, ci şi pentru generaţiile următoare, se vede foarte clar înduhovnicirea lor crescândă, "din putere în putere".
Sfântul Ioan a prevăzut şi a proorocit o mulţime de lucruri, până şi data morţii sale, la o săptămână de la moartea avvei Serid. Avva Elian, tânărul egumen al acestei mănăstiri, l-a implorat pe Ioan să rămână cu el încă două săptămâni ca să-l înveţe cum să conducă mănăstirea. Sfântul Ioan i-a îndeplinit rugămintea şi s-a stins din viaţă două săptămâni mai târziu.
Cuviosul Părintele nostru Varsanufie se spune că era unul din acei puţini pentru care ţinea Dumnezeu lumea în timpul său, fiind supranumit "Marele Bătrân". A trecut la Domnul pe la anul 540, în chip minunat.
Aceşti doi sfinţi au lăsat moştenire una din prea frumoasele scrieri cu caracter duhovnicesc, cartea mântuitoare de suflete numită Îndreptar de viaţă duhovnicească: Răspunsuri la întrebările discipolilor de către Sfinţii Monahi Varsanufie şi Ioan, care a fost foarte cunoscută printre sfinţii, asceţii şi scriitorii generaţiilor următoare, după cum arată scrierile Sfântului Teodor Studitul şi Sfântului Simeon Noul Teolog. Teodor Studitul, redând o mărturie a patriarhului Tarasie, spune că în vremea sa (sfârşitul secolului al VIII-lea) exista chiar o icoană a lui Varsanufie în marea biserică din Constantinopol.
Există manuscrise cu date despre viaţa, faptele şi darurile cu care erau înzestraţi Sfinţii Varsanufie şi Ioan, care au fost traduse pe vremea Sfântului Paisie Velicicovschi în limbile română şi slavonă. "Scrisorile" acestea de răspuns la problemele creştinilor se găsesc în vol. 11 din Filocalia românească, în traducerea părintelui Dumitru Stăniloae.
Scrisorile - simfonia universală a iubirii
De fapt, ele sunt răspunsuri potrivite în orice timp la o mulţime de întrebări puse în parte de monahi, dar în parte şi de mireni, întrebări care, în forma pusă atunci sau în forme asemănătoare, preocupă pe orice creştin.
Cât priveşte conţinutul "Scrisorilor", el este o aplicare concretă a doctrinei ce se cristalizase în spiritualitatea creştină din secolele anterioare asupra patimilor şi virtuţilor. Prin aceasta, conţinutul lor este înrudit cu cel al Patericului. Dar pe când în Pateric doctrina aceasta e concretizată în gesturi, fapte şi scurte sentinţe ale Bătrânilor, în "Scrisorile" acestea ea e concretizată în sfaturi date la întrebările unor oameni care se străduiau să aplice în diferite situaţii concrete ale vieţii lor această doctrină, în luptă cu tot felul de piedici, de ispite, de greutăţi. Ea este prin aceasta şi o aplicare a doctrinei din scrierile filocalice.
Sfaturile date în aceste "Scrisori" au o remarcabilă notă de realism. Ele ţin seama de nivelul spiritual al celor ce vin cu întrebări. De la cei mai progresaţi duhovniceşte se cer lucruri mai mari, de la cei mai puţin progresaţi se cer eforturi mai modeste, pe măsura lor. De aceea, cartea poate fi de un real folos nu numai pentru monahi, ci şi pentru mirenii credincioşi, dar îndeosebi pentru preoţii duhovnici. "Ceea ce Apoftegmele Părinţilor (Patericul) ne lăsau doar să întrevedem în câteva luciri fugitive, în momente rare, aici se desfăşoară sub ochii noştri ca un film ce ne arată la lumina zilei aspectele cele mai ascunse ale vieţii obişnuite ale monahilor, care urmăresc zi de zi umilul lor efort de asceză şi de rugăciune, susţinut de sfaturile, învăţăturile şi încurajările Părinţilor lor în Dumnezeu. Nu ştim ce să admirăm mai mult - sfătuirea dată ucenicului, care îşi repetă fără încetare mărturisirile neputinţei şi aceleaşi cereri de sfat şi de ajutor, sau răbdarea învăţătorului care nu oboseşte să folosească toate darurile sale naturale şi supranaturale pentru a conduce spre desăvârşire pe fiii duhovniceşti încredinţaţi lui de Mântuitorul".
E greu să se rezume în mod fidel marea bogăţie de sfaturi atât de nuanţate cuprinse în aceste "Scrisori", potrivit cu marea felurime a situaţiilor celor ce le cer.
Smerenia, condiţia iubirii
Varsanufie şi Ioan urmăresc în sfaturile lor adresate celor care le cer îndrumarea spre smerenie, condiţia iubirii de Dumnezeu şi de oameni, ca supremă virtute şi realizare a omului. Numai cei ajunşi la ele s-au ridicat peste toate patimile.
Smereniei i se opune cu deosebire slava deşartă, care îl lasă pe om preocupat de sine în mod egoist. Această slavă deşartă poate lua nesfârşite şi foarte subtile forme, care pot înşela chiar şi pe cel ce e stăpânit de ele. Pentru a ajunge la smerenie e nevoie de o atenţie tot mai fină, tot mai pătrunzătoare la sinea proprie, pentru a surprinde diferitele mişcări ale slavei deşarte şi a curăţi de pe chipul adevărat al omului toate straturile de zgură mai groase sau mai subţiri cu care acoperă sau strâmbă cu viclenie mai vizibilă sau mai puţin vizibilă sinea reală a omului.
Instrumentul cu care se răzuieşte această zgură este în mod principal tăierea voii proprii, ascultarea şi supunerea faţă de autoritatea părintelui duhovnicesc, sau a stareţului mănăstirii. Căci slava deşartă, de care sunt legate şi celelalte patimi, poate strâmba sau falsifica fiinţa omului până a-i da acestuia impresia că tocmai această formă strâmbată, prefăcută este fiinţa lui adevărată şi voia de a o susţine e adevărata lui voie. De aceea, omul trebuie ajutat să se rupă de această voie a lui.
Prin smerenie, omul ajunge de vede sinea sa reală, curăţită de straturile de opacitate de întuneric, aşezate pe ea. Sinea astfel curăţită se descoperă ca o sine clar dependentă de Dumnezeu, s-ar putea spune străvezie pentru Dumnezeu, Care, prin sensul ce-l dă tuturor, aduce în om marea lumină. La această vedere a măreţiei luminoase a lui Dumnezeu nu poate ajunge decât cel ce vede micimea sa, lipsa de sens sau întunericul existenţei sale închise în ea însăşi. Căci această micime a sa recunoscută face inexplicabilă existenţa proprie fără Dumnezeu. Cu cât se simte omul redus la sine însuşi, mai gol, cu atât se vede pe sine mai clar că nu poate exista decât prin Dumnezeu, cu atât i se face mai simţită prezenţa lui Dumnezeu ca temelie a sa. Smerenia e susţinută în om chiar de faptul că, deşi îşi dă seama de limitele lumii şi ale sale prin trăirea a tot felul de imperfecţiuni ale lor (boli, moarte, incapacitatea lumii de a-l satisface cu adevărat şi definitiv pe om), totuşi el nu poate ajunge la marginea cosmosului şi nu poate ajunge niciodată la cunoaşterea de sine în mod desăvârşit.
De fapt, din moartea lui Hristos ca jertfă de Sine învăţăm şi luăm putere să ne pregătim spre moartea noastră ca ieşire dintr-o viaţă închisă în noi înşine, ca dărâmare a zăgazurilor ce ne împiedică de la o deplină comuniune.
Răbdarea necazurilor, medicament de vindecare a patimilor
Un mare rol în înaintarea omului spre chipul lui real îl are răbdarea necazurilor. Aceasta întăreşte pe om cu adevărat în spiritul lui, în vreme ce căutarea de a se sustrage de sub ele îl moleşeşte spiritual. Prin răbdarea necazurilor omul arată că tăria lui nu-i vine de la alipirea la lume, ci de la Dumnezeu cel atotputernic şi iubitor. Lumea alternează plăcerile ce le dă cu foarte multe necazuri. Însăşi robia şi slăbiciunile în care îl coboară pe om patimile ca alipiri excesive la lume arată incapacitatea ei de a-l desăvârşi, deci de a-l mântui.
Toate căutările de ocolire a necazurilor, de viaţă comodă prin cele ce i se oferă de către lume sunt împreunate cu egoismul care rupe pe om de om, care-l împiedică în înaintarea spre Împărăţia cerurilor, care e Împărăţia iubirii între el şi Dumnezeu şi între om şi om. De aceea, Varsanufie şi Ioan socotesc că nu există alt drum spre Împărăţia cerurilor decât suportarea cu răbdare a necazurilor. Ba săvârşirea oricărui bine, ei o socotesc împreunată cu suportarea vreunui necaz, căci trezeşte invidii văzute şi nevăzute.
Puterea răbdării necazurilor îi vine omului din legătura cu Hristos, Care, fiind Fiul lui Dumnezeu făcut om, a suportat crucea din iubire pentru noi, nelăsându-se covârşit de durerile ei. Tot aşa, toată puterea omului de a se smeri îi vine din chenoza sau din golirea benevolă de slavă a lui Hristos. Astfel, înaintarea omului spre adevăratul chip al său este o înaintare din puterea lui Hristos şi spre asemănarea cu Hristos ca om; ea are un temei şi o ţintă hristocentrică.
Numai răbdarea şi smerenia pot duce pe oameni la unirea iubitoare între ei, aşa cum a voit Hristos. Dar această unire n-o pot realiza ei decât în Hristos. Această unire cu Hristos ne desăvârşeşte şi prin faptul că odată cu ea realizăm şi unirea între noi. De altfel, în acest scop S-a făcut Fiul lui Dumnezeu om: ca să ne facem una cu El. Şi numai smerenia şi purtarea necazurilor cu răbdare ne duc spre iubirea care ne poate uni. Căci şi Hristos a realizat acest chip adevărat al omului prin chenoză (smerire) şi cruce.
În răbdarea necazurilor se manifestă o relativizare a legăturilor noastre cu cele ale lumii. Prin ea se face iarăşi transparent sau simţit planul vieţii spirituale superioare, caracterizată prin bunătate şi iubire în viaţa de veci. Acest simţ al relativităţii celor pămînteşti, care slăbeşte patimile noastre, dă omului o odihnă tot mai mare din partea grijilor pentru lucrurile lumii acesteia. De aceea, "odihna" este o altă importantă stare duhovnicească, accentuată stăruitor de Varsanufie şi Ioan. Prin aceasta se arată că lumea e făcută nu ca să ne robească spiritul, ci ca să fie transfigurată prin spiritul nostru unit cu Dumnezeu, ca să fie luată în stăpânire de spiritul nostru.
Sporind în această "odihnă" faţă de grijile şi necazurile produse de prea mare alipire la lume, care ne ţin într-o agitaţie chinuitoare, înaintăm spre marea şi netrecătoarea odihnă a vieţii viitoare, care nu e o încremenire, ci o bucurie netulburată de iubirea în care vom vieţui veşnic. Odihna veşnică la care ajung cei ce se întăresc de aici în răbdarea necazurilor are în ea şi o linişte a conştiinţei de a nu fi făcut rău altora, sau de a fi obţinut iertarea lor pentru relele ce le-au făcut. Iertarea lor ne vine şi prin rugăciunile lor după ce am trecut din această viaţă, dar şi prin rugăciunile tuturor celor ce fac parte din Biserică, şi îndeosebi a sfinţilor.
De aici, marea importanţă ce se acordă în aceste "Scrisori" iertării unora de către alţii şi rugăciunilor unora pentru alţii. Cererea de iertare înmoaie sufletul celui ce o cere, dar şi al celui căruia i se cere, cum îl înmoaie şi iertarea pe al celui ce iartă şi al celui iertat, făcând cu putinţă comunicarea reală de putere şi de viaţă de la unul la altul. Căci amândouă contribuie la înaintarea în smerenie şi la eliberarea de slavă deşartă.
" A persista în urcuşul spre Dumnezeu nu înseamnă a forţa în orice clipă împlinirea unei fapte pentru cineva sau a aştepta totdeauna rezultatul unei rugăciuni pentru acela. Dumnezeu vrea să ne obişnuiască şi cu răbdarea. Continuitatea urcuşului stă uneori în continuitatea rugăciunii pentru alţii şi în neslăbirea aşteptării rezultatului."
Cuviosul Varsanufie cel Mare
Rugăciunea unuia pentru altul - expresie a iubirii întreolaltă a tuturor
Comuniunea e ajutată în mod deosebit de rugăciunile unora pentru alţii. Nimeni nu se mântuieşte singur, nimeni nu face bucurie lui Dumnezeu dacă se prezintă Lui numai cu rugăciunile pentru sine. El ne vrea uniţi întreolaltă, mai ales când vrem să ne prezentăm în faţa Lui, dat fiind că El este Dumnezeul iubirii şi vrea să ne adune pe toţi în Sine. De aceea, în această silinţă de a ne uni unii cu alţii, arătată mai ales în rugăciune, este El însuşi lucrător. Numai în iubirea faţă de altul arătată prin rugăciune ne desăvârşim fiecare. Căci numai cerând rugăciunea altora ne smerim, eliberându-ne de mândrie, precum în rugăciunea pentru altul ne eliberăm de invidia care nu se bucură de binele altuia. De aceea, numai rugându-ne unii pentru alţii, ne răspunde Dumnezeu cu împlinirea rugăciunilor noastre.
Credem că nu există altă carte duhovnicească din perioada Părinţilor bisericeşti care să vorbească atât de mult şi atât de concret despre importanţa rugăciunii unora pentru alţii, dar mai ales a rugăciunii sfinţilor. Se pune prin aceasta în relief întâlnirea tuturor în sobornicitatea rugăciunii. Toţi se întâlnesc între ei şi cu Dumnezeu în rugăciune. Fiecare se simte
responsabil pentru mântuirea celorlalţi şi chemat să lucreze pentru ea prin rugăciune. Pe cât de relative sunt în viziunea "Scrisorilor" lucrurile, pe atât de importantă este persoana omenească: "Ce ar folosi omului de ar câştiga lumea toată, iar sufletul şi l-ar pierde"? Mă pot mântui fără lucruri, sau chiar mă mântuiesc mai uşor când nu caut să le adun cu lăcomie, defavorizând pe alţii. Dar nu pot să mă mântuiesc fără grija de a ajuta pe alţii să se mântuiască. E implicat în aceasta faptul că lucrurile n-au preţ decât pentru oameni, ca să fie folosite spre sporirea comuniunii dintre ei şi spre înaintarea la veşnica lor comuniune în viaţa viitoare.
Iertarea reciprocă, rugăciunea unora pentru alţii, smerenia, refuzul slavei deşarte sunt tot atâtea mijloace care pot duce spre chipul omului iubitor şi pot imprima raporturilor dintre oameni o nesfârşită dulceaţă şi delicateţe, ducându-i pe toţi spre Împărăţia cerului, care e Împărăţia iubirii desăvârşite.
Opera celor doi Bătrâni e o simfonie universală a iubirii, manifestată în rugăciunea auzită şi neauzită a tuturor pentru toţi, ca expesie a iubirii întreolaltă a tuturor, a iubirii în care toţi cred în valoarea şi existenţa eternă a tuturor ca persoane unice, neconfundate. "Scrisorile lui Varsanufie şi Ioan" descriu şlefuirea treptată a omului de tot ce l-a coborât din omenescul lui, care nu se poate realiza decât în comuniunea dintre oameni, alimentată din comuniunea lor cu Dumnezeu. Lucrarea aceasta de şlefuire o face nu numai Dumnezeu cu fiecare din ei şi fiecare cu sine, dar mereu ajutat de Dumnezeu şi de credincioşii mai progresaţi duhovniceşte.
Înaintăm împreună spre o viaţă de desăvârşită comuniune, în care fiecare creşte în tărie spirituală şi în iubire, în libertate de patimile proprii şi ale altora şi în comuniune spre Împărăţia lui Dumnezeu în Treime, a lui Dumnezeu al iubirii.
Notă: Articolul reproduce părţi din traducerea părintelui Dumitru Stăniloae şi din introducerea la volumul 11 din Filocalie.
***************************************************************
Evanghelia de Duminică
Vineri, 04 Februarie 2011
Credinţă tare izvorâtă din iubire îndurerată
Fotografii E-mail Print RSS digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz Text G-bookmarks
Live
Technorati
Evanghelia Duminicii a XVII-a după Rusalii (A femeii cananeencei)
MăreşteMatei 15, 21-28În vremea aceea a venit Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi, iată, o femeie cananeeancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.
† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Sfânta Evanghelie din Duminica a XVII-a după Rusalii, numită şi Duminica femeii cananeence, ne învaţă multe adevăruri despre puterea credinţei şi despre lucrarea lui Dumnezeu în viaţa oamenilor.
Femeia cananeeancă era de alt neam şi de altă credinţă decât evreii. Tirul şi Sidonul erau porturi situate pe ţărmul de est al Mării Mediterane, făcând parte din Fenicia, astăzi ele se află pe teritoriul Libanului. Deci, aceste oraşe nu făceau parte din Palestina sau Ţara Sfântă, iar faptul însuşi că Mântuitorul Iisus Hristos trece dincolo de graniţele ţării Sale natale are o semnificaţie deosebită. Deşi spune "nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel" (Matei 15, 24), totuşi, Iisus iese din teritoriul Ţării Sfinte şi merge către două oraşe-state sau cetăţi locuite de păgâni, care se închinau nu adevăratului Dumnezeu mărturisit de evrei, ci unor idoli, cei mai renumiţi fiind Baal şi Astarta. Ieşirea Mântuitorului Iisus Hristos dincolo de pământul lui Israel este deja o prefigurare a faptului că Evanghelia Sa va fi propovăduită nu numai poporului evreu, ci şi altor neamuri sau popoare. Prezenţa lui Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului este, aşadar, o anticipaţie a predicării Evangheliei Sale şi printre păgâni, deoarece Dumnezeu cheamă toate popoarele la mântuire în Iisus Hristos.
Hristos descoperă credinţă mare la o femeie dintr-un popor păgân
Întrucât Mântuitorul Iisus Hristos a întâlnit adesea ostilitatea unora dintre evrei şi o lipsă de receptivitate a acestora faţă de Evanghelia Sa, El vrea să arate ucenicilor Săi că poate descoperi credinţă acolo unde evreii nu se aşteaptă.
Înţelepciunea şi atitudinea misionară a lui Iisus se arată în faptul că, pe de o parte, El trece hotarele Palestinei şi ajunge în patria femeii păgâne, iar pe de altă parte, refuză să-i răspundă acesteia la prima cerere a ei de-a vindeca pe fiica sa bolnavă, chinuită de diavol. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că atât tăcerea Mântuitorului, cât şi întârzierea Sa în a da un răspuns favorabil acestei femei de alt neam şi de altă religie decât evreii ascund intenţia Lui de a evidenţia mai bine credinţa mare pe care o avea ea. Dacă El nu lăsa femeia să insiste atât de mult, să stăruie îndelung în rugăciunea ei, ucenicii Săi nu ar fi putut vedea atât de clar trei mari calităţi sau virtuţi ale acestei femei cananeence, şi anume: credinţa puternică, smerenia adâncă şi rugăciunea stăruitoare.
Credinţa vie se dovedeşte prin stăruinţa în rugăciune
După felul cum Îl roagă pe Iisus, zicând: "Miluieşte-mă, Doamne, Fiule al lui David!" (Matei 15, 22), această femeie mărturisea credinţa ei că în Iisus din neamul lui David lucrează puterea lui Dumnezeu, că în El se săvârşeşte lucrarea vindecării sau eliberării oamenilor de păcate, de boli şi de diavoli. Întrucât auzise că Iisus din Nazaret este prooroc, ca şi David, şi mai ales că este un mare doctor vindecător de suflete şi de trupuri, femeia caneeancă mărturisea credinţa ei vie că numai Iisus poate vindeca pe fiica ei bolnavă şi, ca atare, Îl ruga, zicând: "Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!"
După ce Iisus vede că femeia cananeeancă se închină Lui şi-L roagă, zicând: "Doamne, ajută-mă!", El doreşte să arate celor din jur şi smerenia ei, zicând către femeie: "Nu este bine să iei pâinea copiilor şi să o arunci câinilor!" (Matei 15, 26). Prin aceasta Iisus exprimă, de fapt, mentalitatea oricărui evreu din timpul Său, adică pretenţia evreilor de-a fi superiori tuturor popoarelor. În acest sens, se pare că mulţi dintre evreii din timpul Mântuitorului considerau popoarele din jur ca fiind un fel de "câini", adică mai mult animale domestice decât fiinţe umane. La prima vedere, Mântuitorul dă impresia că intră în logica evreilor sau a conaţionalilor Săi, nu însă pentru a dispreţui pe femeia cananeeancă, ci pentru ca toţi să poată vedea smerenia şi răbdarea ei. De fapt, Mântuitorul Iisus Hristos vrea să pună în contrast orgoliul şi pretenţia de superioritate a evreilor cu realitatea credinţei smerite pe care o are o femeie de neam păgân. Din smerenie, femeia cananeeancă a îndurat pretenţia de superioritate a evreilor, şi anume că ei sunt fii ai casei lui Dumnezeu, iar popoarele păgâne sunt "câini". Auzind aceste cuvinte aspre, femeia nu se tulbură şi nici nu Îl contrazice pe Mântuitorul Iisus Hristos, ci, având o smerenie uimitor de profundă, Îi răspunde, zicând: "Aşa este, Doamne!" (Matei 15, 27). Totuşi, vedem că în marea şi adânca smerenie a femeii acesteia nu se află nici un semn de descurajare, ci foarte multă înţelepciune. Întrucât era o femeie smerită şi mult răbdătoare, ea a găsit un răspuns înţelept pentru a dobândi, totuşi, vindecarea fiicei sale. De aceea a zis: "Aşa este, Doamne!", şi îndată a mai adăugat: "dar şi câinii se satură din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor" (Matei 15, 27). Văzând credinţa ei vie, stăruinţa ei în rugăciune, multa ei smerenie, şi primind un răspuns neaşteptat de înţelept din partea acestei femei de alt neam şi de altă religie decât evreii, Hristos Domnul a exclamat, în semn de preţuire, zicând: "O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Iar Evanghelia precizează: Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela" (Matei 15, 28). Astfel făcând, Iisus a ajuns la scopul urmărit de El, şi anume, a arătat ucenicilor Săi că păgânii vor crede în numele Lui mai uşor decât mulţi dintre evrei.
Femeia cananeeancă - pildă de credinţă, smerenie şi rugăciune pentru toţi oamenii
Arătând ucenicilor Săi marea credinţă a femeii cananeence, Mântuitorul şi Învăţătorul Iisus Hristos o prezintă pe aceasta ca fiind un dascăl pilduitor pentru toţi oamenii. Ce a învăţat Biserica de la această femeie cananeeancă? Mai întâi, iubirea milostivă faţă de oamenii care suferă. Ea se ruga, zicând: "Miluieşte-mă, Doamne..., fiica mea este rău chinuită de diavol" (Matei 15, 22). Deci, femeia nu zicea: "Doamne, miluieşte pe fiica mea!", ci "Miluieşte-mă!", adică "Ai milă de mine!". De ce? Deoarece ea s-a identificat pe deplin cu suferinţa fiicei sale şi devenise glasul fiicei sale care nu se mai putea ruga, întrucât era posedată de un demon.
Iată de ce rugăciunea ei, "Miluieşte-mă, Doamne" sau "Doamne, miluieşte-mă!", a devenit rugăciunea cea mai scurtă şi cea mai frecventă a Bisericii, adică rugăciunea ritmică a Bisericii sau respiraţia spirituală a ei ca Trup tainic al lui Hristos Cel Înviat, plin de Duh Sfânt. În mod paradoxal, această rugăciune este cea mai concentrată şi cea mai cuprinzătoare rugăciune a Bisericii, deoarece mila lui Dumnezeu înseamnă iubirea Lui smerită şi milostivă, vindecătoare şi mântuitoare pentru toţi oamenii.
De la această femeie cananeeancă mai învăţăm şi o altă rugăciune, şi anume, rugăciunea "Doamne, ajută-mă!". Este rugăciunea izvorâtă din adâncul inimii, mai ales când omul simte că nici unul dintre oameni nu-l mai poate ajuta, ci numai Preamilostivul Dumnezeu Cel atotputernic. Prin această rugăciune, omul exprimă, în acelaşi timp, limita puterilor sale omeneşti şi speranţa izvorâtă din credinţa că numai Dumnezeu îl poate salva dintr-o situaţie de limită între viaţă şi moarte.
Prin rugăciunea pentru alţii ne întâlnim cu Hristos
"Ajutorul meu (este) de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul" - spune psalmistul (Psalmul 120, 2). Deşi nu se ruga folosind cuvinte din psalmi, femeia cananeeancă a intuit, totuşi, esenţa psalmilor, întrucât ea cerea ajutor de la Iisus din Nazaret în Care era prezent şi lucrător Dumnezeu şi putea să vindece pe fiica ei. Din credinţa vie, smerenia adâncă şi rugăciunea stăruitore a femeii cananeence, învăţăm şi noi cât de mare este nevoia de a ne ruga pentru alţii. Ca mamă îndurerată, ea se ruga, zicând: "Doamne, miluieşte-mă!" şi "Doamne, ajută-mă!". Nu cerea nimic pentru ea însăşi, ci totul pentru fiica ei rău chinuită de diavol. Atât de mult se identifica mama îndurerată cu suferinţa fiicei sale bolnave, încât suferinţa fiicei sale a devenit suferinţa sa proprie. Aici vedem cum se manifestă iubirea milostivă, compătimirea sau împreună-pătimirea cu omul suferind. Acestei iubiri milostive şi smerite a mamei îndurerate a răspuns iubirea milostivă, smerită şi vindecătoare a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.
Evanghelia ne arată că există situaţii în viaţa omului când el nu se mai poate ruga pentru sine însuşi: fie că nu mai are luciditatea minţii pentru a formula o rugăciune, fie că e copleşit de prea multă suferinţă. În astfel de situaţii, este o mare binecuvântare să ai mamă credincioasă sau tată credincios, soţie credincioasă sau soţ credincios, copii credincioşi sau prieteni credincioşi, care se roagă stăruitor pentru tine.
În femeia cananeeancă din Evanghelia de astăzi vedem o prefigurare a Bisericii lui Hristos, care se roagă pentru toţi oamenii aflaţi în boală şi în nevoi. Niciodată Biserica nu se roagă numai pentru sine, ci şi "pentru pacea a toată lumea", "pentru îmbelşugarea roadelor pământului", "pentru vremuri cu pace", pentru cei bolnavi, pentru cei robiţi, pentru cei în necazuri şi în nevoi etc. Biserica invocă harul sau ajutorul lui Dumnezeu pentru întreaga lume, deoarece lumea întreagă există prin mila sau iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Din rugăciunea femeii cananeence pentru fiica ei, vedem puterea rugăciunii fiecărui credincios pentru cei care se află în suferinţă, "pentru cei care nu ştiu, nu vor sau nu mai pot să se roage pentru ei înşişi", după cum spunea vrednicul de pomenire Justinian Patriarhul României în timpul regimului comunist.
Şi astăzi este mare nevoie de rugăciune pentru alţii, nu numai pentru noi înşine; mai ales rugăciune pentru oamenii care se află în suferinţă, "pentru tot sufletul necăjit şi întristat", cum se spune în rugăciunile noastre bisericeşti. Maica Domnului Rugătoarea (Oranta) este icoana Bisericii în stare de rugăciune, pentru că ea este "iubire cu smerenie pentru cei pe care nu îi mai iubeşte nimeni", cum se spune în rugăciunea finală din Acatistul Bunei-Vestiri. Ca atare, Biserica în totalitatea ei trebuie să fie iubire cu smerenie sau iubire smerită şi milostivă, mai ales pentru cei pe care nu îi mai iubeşte nimeni sau nu mai au pe nimeni care să-i ajute.
Aşadar, din Evanghelia de astăzi învăţăm că fiecare om care se apropie de Iisus Hristos, în stare de credinţă, smerenie şi rugăciune, va fi ascultat de El, mai ales când acesta se roagă pentru cei care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi. Un astfel de om milostiv şi rugător va simţi bucuria pe care a primit-o în suflet femeia cananeeancă atunci când Mântuitorul Iisus Hristos i-a zis: "mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!" (Matei 15, 28). La iubirea smerită şi milostivă a celui ce se roagă pentru cei care suferă răspunde Hristos-Domnul prin iubirea Sa smerită şi milostivă, vindecătoare şi dătătoare de bucurie, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor. Amin!
No comments:
Post a Comment