From: http://www.patriarhia.ro/ and http://www.ziarullumina.ro/
Daily Readings:
Saints/Martyrs/Feasts/Fasts to be observed/commemmorated/celebrated: Great Lent
.jpg)
Miercuri, 16 Martie 2011
Etnobotanicele fac ravagii din ce în ce mai mari în rândul tinerilor :
Lupta pe frontul antidrog aduce speranţă
Daniel Tomescu
Fotografii E-mail Print RSS digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz Text G-bookmarks
Live
Technorati
Părintele Iulian Scarlat are 35 de ani. A terminat Facultatea de Asistenţă Socială a Institutului Teologic în anul 2001. Are un masterat în consiliere-asistenţă socială. Din 2003 lucrează la Centrul de Evaluare şi Tratament pentru Toxicodependenţii Tineri "Sfântul Stelian", din Bucureşti. Luptă aşadar în linia întâi, în tranşee, împotriva consecinţelor devastatoare ale consumului de droguri în rândul tinerilor. O muncă grea, deosebit de grea, într-un mediu bântuit de coşmaruri şi de viziuni înfricoşătoare, într-o lume ce pare a fi sub stăpânirea demonilor. Şi poate chiar este.
Măreşte
MăreşteMăreşteMai multe fotografii
Războiul care a măcinat Iugoslavia în urmă cu 15 ani a avut printre numeroasele sale consecinţe şi una pe care nimeni n-o luase în calcul: traficanţii de droguri care îşi aduceau "marfa" din Asia spre Europa Occidentală au fost nevoiţi să ocolească zona de conflict. Aşa am ajuns să figurăm pe "Drumul morţii albe". Apoi, în câţiva ani, din ţară de tranzit, România a devenit o piaţă importantă a drogurilor, iar consumatorii s-au înmulţit vertiginos, de la o lună la alta. Numărul toxicomanilor de la noi variază în funcţie de sursa care dă publicităţii cifrele. Astfel, Agenţia Naţională Antidrog anunţa la un moment dat că la nivelul întregii ţări existau 12.000 de persoane toxicodependente. Din păcate, această estimare a fost contrazisă la puţină vreme de un studiu făcut de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi de UNICEF, conform căruia numai în Bucureşti existau între 35.000 şi 45.000 de consumatori de droguri injectabile.
În România, cel mai mare "succes" l-a avut heroina. Considerată în Occident "drogul săracului", heroina a găsit la noi consumatorul ideal: şi sărac, şi neinformat în ceea ce priveşte pericolul. De bine, de rău, situaţia era sub un relativ control. Structurile medicale angajate în lupta pentru recuperarea persoanelor toxicodependente ştiau ce aveau de făcut. Din nenorocire, în urmă cu doi ani şi ceva, piaţa românească a fost invadată de nişte produse noi: drogurile "legale", devenite celebre sub denumirea de "etnobotanice". Aceste substanţe, care nu se aflau pe lista celor interzise de autorităţile româneşti, au făcut obiectul unui comerţ "la vedere", iar magazinele care le vând au apărut cu miile. Impactul a fost devastator.
"În cazul consumatorilor de droguri "etnobotanice", stările de boală sunt mult mai grave decât cele ale dependenţilor de heroină", ne-a spus dr. Cristina Hudiţă, directoarea Centrului de Evaluare şi Tratament pentru Toxicodependenţii Tineri "Sfântul Stelian". "Şi când spun grave, trebuie să înţelegeţi, printre altele, pe lângă simptomatologie, şi faptul că pacienţii nu sunt conştienţi, dar deloc, că suferă de o boală psihică. Pentru că aceste substanţe, de fapt, îmbolnăvesc psihic. La consumatorii de etnobotanice, simptomatologia este atât de gravă, încât şi familia este depăşită. Lumea paralelă în care trăiesc aceşti nefericiţi este caracterizată de o anxietate foarte mare şi de halucinaţii terifiante. Este un dezastru şi pentru ei, şi pentru familie."
Tratarea unui toxicoman este un proces dificil, îndelungat şi costisitor. Centrul condus de dr. Cristina Hudiţă le oferă pacienţilor internaţi toate condiţiile pentru a depăşi cea mai grea etapă care urmează "tăierii" dozei de drog: sevrajul.
"Cu cât pacientul stă mai mult la noi, cu atât este mai bine pentru el. Eu pot să-l ţin aici, chiar dacă îmi dau peste cap toţi indicatorii, nu contează. Ideal ar fi să stea minimum două-trei săptămâni. Îi tratăm cu metadonă, suboxonă şi alţi substituenţi, îi investigăm, ne ocupăm de ei. Facem psihoterapie de familie, psihoterapie individuală. Părintele Iulian face consiliere spirituală, şi nu numai."
Fiindcă a venit vorba despre părintele Iulian Scarlat, am întrebat-o pe dr. Cristina Hudiţă care este rolul lui în activitatea centrului. "Părintele Iulian este absolut special, şi ca om, şi ca pregătire. Nu oricine face faţă în acest domeniu. Până să vină dumnealui, au trecut mulţi preoţi pe aici, dar nu s-au descurcat. Repet, este un om special. Şi este şi foarte bine pregătit. A făcut studii de asistenţă socială, studii în legătură cu Narcoticii anonimi şi Alcoolicii anonimi. Este un om deosebit."
Părintele transformă deznădejdea în speranţă
Oficial, locul de muncă al părintelui Iulian este capela, o încăpere strâmtă în care sunt înghesuite o masă, câteva scaune şi un dulap de lemn. Doar picturile de pe trei dintre pereţi îţi aduc aminte că te afli în Casa Domnului. Pe cel din stânga uşii sunt pictaţi Sfinţii Doctori fără de arginţi Chir, Pantelimon şi Ioan. Pe celălalt se află Maica Domnului şi Mântuitorul Iisus Hristos. În sfârşit, pe peretele de la fereastră pot fi văzuţi Sfinţii Cosma, Samson şi Damian.
Părintele Iulian îşi iubeşte pacienţii. Vorbeşte despre ei cu dragoste şi compasiune.
Consumatorul de droguri trăieşte o dramă profundă. El ajunge să conştientizeze că se află în afara societăţii şi are un puternic complex de vinovăţie. Acesta este un moment periculos, când simte nevoia să se pedepsească, sentiment care poate merge până la dorinţa de autodistrugere. Toxicomanul se simte atât de întinat, încât nu se mai suportă. El nu mai îndrăzneşte să-l cheme în ajutor pe Dumnezeu.
"Aici trebuie să intervenim şi să le vorbim despre dragostea nemărginită a lui Dumnezeu şi despre ce înseamnă iubirea Lui în comparaţie cu modelele umane de raportare. Dumnezeu nu iubeşte precum omul, nu iubeşte interesat. Aici, în spitalul acesta, am înţeles adevărul din cuvintele Mântuitorului: "…În cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă"", ne-a spus părintele Iulian.
Prezent printre pacienţii din Secţia Detox, tânărul preot este alături de ei în zilele groaznice ale sevrajului. Părintele Iulian, prin blândeţea şi dragostea pe care le arată, îi mângâie pe aceşti nefericiţi. Sunt momente cumplite, cu atât mai teribile, cu cât "vechimea" consumatorului este mai mare. Când starea de rău fizic şi psihic atinge paroxismul şi pacienţii sunt în pragul deznădejdii, părintele Iulian le reaprinde speranţa, fiindcă îi convinge că nu sunt singuri, ci vegheaţi de Bunul Dumnezeu. "Scumpii de ei (aşa spune ori de câte ori se referă la pacienţi - n.n.) au mare nevoie de ajutor. În viaţa lor sunt episoade de care îşi amintesc cu oroare, cu frică şi cu ruşine. În viaţa lor de familie sunt tensiuni foarte mari. Toate aceste elemente le apar în faţa ochilor exact în momentul în care îşi revin după stoparea consumului şi mintea lor începe să se limpezească. Toate aceste elemente (oroare, frică, ruşine) le găseşti picătură cu picătură în sufletul lor. Atunci e momentul când pacientul are cea mai mare nevoie de ajutor. Dar, când stai de vorbă cu el, trebuie să ţii cont de faptul că îi vine greu să vorbească despre lucruri atât de intime. Un alt amănunt care ţine de conduită, pe care trebuie să-l ai în vedere: vorbeşte cu el, dar nu-l judeca! Asta o spun mereu şi insist: este în primul rând drama lui, abia apoi este drama familiei lui. Aici, de câte ori vorbim despre atmosfera din familie, folosim o sintagmă inventată de noi, dar care corespunde perfect realităţii: "iadul de acasă"."
O poveste teribilă
Şi pentru a-mi demonstra că aşa stau lucrurile, părintele Iulian m-a dus în Secţia Detox. Aici, pacienţii stau sub cheie, fiindcă nu au voie să aibă contact cu exteriorul atât de plin de ispite periculoase. Am intrat într-o încăpere cu două paturi, în care se afla doar Ana G. Ana este o tânără de 29 de ani. Se droghează de la 14 ani. A "mers pe heroină" până acum un an, "fix în februarie anul trecut", când a trecut pe "etnobotanice". În ciuda perioadei îndelungate de consum, Ana şi-a păstrat trăsăturile frumoase.
Povestea ei pare scrisă de un scenarist de filme horror. Provine dintr-o familie respectabilă. Tatăl său a fost colonel în Armata Română, "dar când a ieşit la pensie avea funcţie de general". Ea însăşi a terminat SNSPA şi la un moment dat a primit un job de asistent manager la Zara, în Dubai. Fiind însă dependentă de heroină, a pierdut slujba. Mai are un frate, care duce o viaţă normală. Necazurile Anei au început încă pe când nu trecuse pragul dintre copilărie şi adolescenţă. La 13 ani şi jumătate a fost victima unui viol. Pe vremea aceea, tatăl ei era plecat într-o misiune de menţinere a păcii în Angola. Această întâmplare teribilă a dat-o peste cap. După câteva luni a început să se drogheze, şi de atunci merge din rău în mai rău. Ana G. vrea să spună tot ce are pe suflet. Teama că s-ar putea să plecăm (părintele şi cu mine) înainte ca ea să-şi termine povestea o face să vorbească precipitat. Se vede că este o fată "cu carte". Are un vocabular ales. Din când în când mai scapă câte un termen argotic, dar revine imediat şi-l traduce în limba "literară". Este, repet, o femeie frumoasă. Dar ochii au o strălucire stranie care te frapează. "Albul ochiului" este uşor albăstrui, iar pupilele sunt mari, cum le are pisica noaptea. Ana se uită fix în ochii tăi şi nu clipeşte, de parcă s-ar teme că în sutimea aia de secundă, cât durează un clipit, tu, interlocutorul ei, ai putea să dispari.
Pe măsură ce povesteşte, Ana devine tot mai tensionată. Viaţa ei este un lung şir de drame, care au un singur numitor comun: drogul. Era să facă puşcărie ("m-au scăpat ai mei"), a furat din magazine ca să aibă bani de "prafuri", a luat arvună de la bărbaţi în contul unor servicii sexuale pe care nu le-a mai prestat ("dar "mi-am luat" nişte bătăi de nota zece"). Aici Ana vrea să pună lucrurile la punct: "Niciodată nu m-am prostituat, pentru că ăsta a fost singurul meu mare orgoliu: să nu ajung atât de jos". Cineva bate timid în uşă. În prag apare un tinerel, în pijama: "Săruâ mâna, părinte! Vă rog să nu plecaţi, că am o problemă de discutat cu dumneavoastră!". Cât am stat de vorbă în rezerva Anei, alţi trei pacienţi l-au căutat pe părintele Iulian.
Ana G. îşi reia ideea: "M-am gândit că sunt mai inteligentă decât alte fete şi-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat destulă minte ca să nu mă prostituez!". Discuţia noastră durează de vreo 20 de minute şi e prima oară când Ana îl pomeneşte pe Dumnezeu. "Crezi în Dumnezeu?", am întrebat-o. "Cred, dar mi-e ruşine să-L mai rog ceva!" "De ce?" "Nu pot să mă-nchin cu mâna asta cu care-mi bag drogu-n venă!" Intervine părintele: "Anişoara, dar Dumnezeu te va ierta, fiindcă te iubeşte!". "Ştiu că mă iubeşte! Ştiu că Dumnezeu mi-a dat nişte lecţii, dar n-am învăţat nimic din ele! Uite, mă duc la mama şi-i spun: "Mamă, te iubesc!", şi-mi vine s-o iau în braţe. Ei, nu pot s-o iau în braţe, pentru că mi-e ruşine de ea." Începe să plângă în hohote. Lacrimile i se înnoadă sub bărbie. "Ştii ce mi-a zis mama pe 1 ianuarie, când m-a văzut acasă? M-a luat în braţe şi mi-a zis: "Fata mea, nu vreau decât să trăieşti!". Atât mi-a spus." "Ana, problema ta este că atunci când pleci de-aici, te întorci în vechiul anturaj!" "Mă-ntorc în lumea care mă acceptă, părinte! Ce bine ar fi să fie toţi ca dvs.!" Apoi, către mine: "Dac-ai şti cât m-a ajutat părintele!".
Pentru părintele Iulian, Ana G. este unul dintre marile lui pariuri. Cazul ei este complicat de perioada îndelungată de "consum" şi de numeroasele întâmplări nefericite care i-au marcat viaţa. "Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduim să o scoatem la lumină!"
Cătălin, o poveste de succes
Ne-am întors în micuţa capelă. Peste câteva minute, în încăpere a intrat Cătălin S., un băiat foarte înalt şi bine clădit, în vârstă de 17 ani, unul dintre cele mai recente succese ale medicilor din centru şi ale părintelui Iulian.
Cătălin a început să se drogheze pe când avea 13 ani. A "debutat" cu marijuana, dar după şase luni a trecut la heroină. A mers pe acest drog până când au apărut etnobotanicele. Adolescentul şi prietenii lui s-au agăţat de ele din motive economice. O doză de heroină costa 500.000 de lei vechi, şi uneori consuma două pe zi. Asta, în condiţiile în care băiatul nu are tată, iar mama lui este croitoreasă.
Etnobotanicele l-au dat peste cap pe Cătălin. Nu mânca nimic cu zilele, nu bea apă, nu mai putea să doarmă nopţi la rând. După şase luni de consum, slăbise de la 94 kg la 50. "Mi-a fost foarte greu să mă las. M-am internat, am recăzut, iar m-am internat, iar am recăzut. Este greu, fiindcă magazinele care vând etnobotanice sunt cu sutele. Doar că nu te trag de mânecă să intri înăuntru!" (Chiar în apropiere de acest centru de tratament, la vreo 50-100 de metri, există două astfel de magazine - n.r.).
"Etnobotanicele dau o dependenţă foarte puternică. Toxicomanul tânjeşte până şi după durerea pe care i-o provoacă acul când intră în venă!", intervine părintele.
Din fericire pentru Cătălin, după cea de-a treia internare nu s-a mai drogat. Au trecut de atunci aproape 10 luni. "Trebuie să fiu, însă, foarte atent! Un toxicoman rămâne pe viaţă cu o vulnerabilitate faţă de drog, pe care un om obişnuit nu o are."
Părintele Iulian i-a fost de mare ajutor lui Cătălin. "Când am venit pentru a treia oară la spital, l-am întrebat pe părintele ce să fac, pentru că nu puteam să mă las. Mi-a zis să mă rog lui Dumnezeu. Pe mine, de mic, m-a-nvăţat mama să mă rog şi să mă-nchin. Dar după ce m-am mărit m-am îndepărtat de Dumnezeu. Acum, însă, m-am întors la El." Cătălin a reînceput să se roage şi să meargă la biserică. Deşi locuieşte în cartierul Balta Albă, el vine la Sfânta Liturghie tocmai la Biserica "Sfântul Nicolae" - Militari, unde slujeşte părintele Iulian. Cătălin nu se desparte de Sfânta Scriptură, pe care o poartă permanent într-o geantă de pânză cusută de el. Cum are un răgaz, deschide Cartea şi citeşte un capitol-două. "M-a ajutat mult părintele. Şi observ că din ce în ce mai mulţi pacienţi de aici se apropie de Dumnezeu şi le merge bine. La un moment dat ajungem din nou să constatăm că fără El nu se poate", ne-a mai spus Cătălin S., acest puşti de 17 ani maturizat brusc de experienţa prin care a trecut.
În loc de concluzii
Din păcate, în lumea dependenţilor de droguri, poveştile de succes sunt rare. Literatura de specialitate spune că abia 4-5% din cazuri se rezolvă. Deci, dintr-o sută de pacienţi care se prezintă la dezintoxicare, doar patru sau cinci ajung să scape de acest blestem. Directoarea centrului, dr. Cristina Hudiţă, a spus că numai după cinci ani de la ultimul consum se poate vorbi de vindecarea pacientului. Cinci ani! Înseamnă foarte mult pentru un tânăr care abia a scăpat din ghearele drogului şi care trebuie să trăiască într-o societate ea însăşi bolnavă de mizerie, de violenţă şi de sărăcie. Din pricina asta părintele Iulian ţine legătura cu foştii pacienţi ai centrului, cu acei 4-5% care au reuşit să se elibereze. Aceştia îl caută la biserica unde slujeşte. Se spovedesc, se împărtăşesc şi astfel rămân aproape de Dumnezeu. Fiindcă s-au lămurit definitiv că, vorba lui Cătălin, fără Dumnezeu nu se poate!
Evanghelia de Duminică
Marti, 15 Martie 2011
Iertarea păcatelor - începutul vindecării de boli
Fotografii E-mail Print RSS digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz Text G-bookmarks
Live
Technorati
Duminica a II-a din Postul Mare (a Sfântului Grigorie Palama)
MăreşteMarcu 2, 1-12.
"În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu). Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni. Şi neputând ei din pricina mulţimii să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul, Dumnezeu? Şi îndată, cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta! Şi s-a ridicat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată."
† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Duminica a II-a din Sfântul şi Marele Post al Sfintelor Paşti se numeşte şi Duminica Sfântului Grigorie Palama, începând cu anul 1368, când a fost canonizat acest mare dascăl al isihasmului.
Sfântul Grigorie Palama este unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe. El a trăit în secolul al XIV-lea (1296-1359), trecând la Domnul în anul 1359, anul în care s-a întemeiat Mitropolia Ţării Româneşti.
Sfântul Grigorie Palama s-a nevoit ca monah la Muntele Athos, în părţile unde se află astăzi Schitul românesc Prodromu, iar mai târziu a ajuns arhiepiscop al Tesalonicului. El este teologul luminii necreate şi neapuse din Împărăţia lui Dumnezeu, învăţând că sfinţii pot pregusta şi vedea duhovniceşte această lumină sau slavă încă din viaţa pământească, dacă Dumnezeu voieşte. Lumina aceasta s-a arătat şi Sfinţilor Apostoli Petru, Iacob şi Ioan la Schimbarea la faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (cf. Matei 17, 1-8; Marcu 9, 1-10; Ioan 1, 14; II Petru 1, 16).
Biserica a rânduit ca în această a doua duminică din Postul Sfintelor Paşti să fie pomenit Sfântul Grigorie Palama, pentru a ne arăta că dreapta credinţă, prăznuită cu solemnitate în "Duminica Ortodoxiei", este credinţa prin care dobândim lumina neapusă şi viaţa veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu. Numai dacă avem dreaptă credinţă şi dreaptă vieţuire, ne luminăm sufletul şi trupul, împărtăşindu-ne de harul dumnezeiesc sfinţitor şi mântuitor, pentru a dobândi slava cerească a Împărăţiei Preasfintei Treimi.
Sfinţii, profeţii Împărăţiei luminii necreate
Deci, Duminica a II-a din Postul Mare este şi duminica luminii duhovniceşti necreate şi veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu. Lumina aceasta, nevăzută cu ochii trupeşti, este simbolizată în icoanele ortodoxe prin lumina din jurul capului sfinţilor, numită aureolă sau nimb. Sfântul Grigorie Palama arată în scrierile sale că această lumină nu vine de la soare, ci vine direct din lumina sau slava Preasfintei Treimi şi luminează sufletul şi trupul omului unit cu Dumnezeu prin rugăciune. Această lumină necreată şi veşnică este harul Domnului nostru Iisus Hristos, prin care se arată dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh (cf. II Corinteni 13, 13), ea este însăşi prezenţa lui Dumnezeu în oamenii sfinţi sau drept-credincioşi, smeriţi şi mult rugători.
Sfinţii se luminează prin prezenţa în ei a lui Hristos, Lumina lumii (cf. Ioan 8, 12), adică prin lucrarea harului Duhului Sfânt. Cei care mărturisesc dreapta credinţă se roagă neîncetat, postesc, se pocăiesc plângându-şi păcatele, se spovedesc, se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi săvârşesc fapte bune, aceştia se luminează cu lumina harului necreat despre care vorbeşte Sfântul Grigorie Palama în scrierile sale teologice, pe temeiul Sfintelor Scripturi şi al experienţei Sfinţilor.
În scrierile sale privind apărarea isihaştilor, adică a acelor monahi care se retrag în locuri liniştite pentru a se ruga necontenit, Sfântul Grigorie Palama arată că sfinţii care se roagă permanent lui Dumnezeu sunt profeţii Împărăţiei lui Dumnezeu, întrucât pregustă sau văd cu anticipaţie, încă din lumea aceasta, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, slava veşnică a Împărăţiei Preasfintei Treimi.
Acum, în viaţa noastră pământească, supusă stricăciunii şi întunericului spiritual din cauza păcatului, nu vedem în mod obişnuit această lumină sau slavă veşnică dumnezeiască, ci doar în mod minunat sau extraordinar, când Dumnezeu binevoieşte să învrednicească pe cei smeriţi şi curaţi cu inima să primească, pentru câteva clipe, această slavă dumnezeiască şi mai presus de lume. Totuşi, Dumnezeu, prin harul Său, este prezent şi lucrător în mod tainic în sufletele credincioşilor smeriţi şi mult rugători, chiar dacă nu toţi văd slava cerească în timpul vieţii lor pământeşti. Însă când va veni Hristos întru slavă, El va arăta tuturor celor credincioşi lumina şi slava Ierusalimului ceresc, care va lumina cerul nou şi pământul nou, după cum ne spune cartea Apocalipsei (cf. Apocalipsa 21, 1-3 şi 23).
Rugăciunea şi pocăinţa înnoiesc haina de har a sufletului primită prin Botezul creştin
Prin rugăciune, post şi pocăinţă, spovedanie şi iertarea păcatelor, oamenii se pot apropia de Dumnezeu, se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi simt duhovniceşte cum se luminează sufletul şi viaţa lor. Omul care se roagă mult şi cu smerenie dobândeşte prin harul Sfântului Duh faţă luminoasă şi inimă curată, reînnoindu-şi astfel haina de lumină primită de la Botez. De aceea, timpul Sfântului şi Marelui Post nu este o perioadă de auto-înfometare sau de crispare voluntaristă, ci timp de curăţire de păcate şi patimi, de luminare, de creştere şi de îmbogăţire duhovnicească. În această perioadă de timp adunăm mai multă lumină în suflet, lumină din rugăciune, pocăinţă şi post, lumină din cuvintele Sfintelor Scripturi, lumină din harul Sfintelor Taine, lumină din Vieţile Sfinţilor pe care le citim şi lumină din faptele bune pe care le săvârşim. Astfel, hrănim sufletul nostru cu lumina cea netrecătoare din Împărăţia lui Dumnezeu, care este harul prezenţei Preasfintei Treimi în viaţa noastră. În această perioadă de post ne aducem aminte mai des că am fost botezaţi şi că lacrimile pocăinţei sunt înnoirea Botezului, care se numeşte şi "Luminare", după cum ne arată rugăciunile din Liturghia Darurilor mai-înainte sfinţite, săvârşită foarte des în Postul Sfintelor Paşti. În această perioadă nu hrănim trupul cu produse de origine animală, ci numai cu produse de origine vegetală, pentru că plantele sunt, în mare măsură, rezultatul fotosintezei, al asimilării luminii de la soare, care devine acum simbol sau veşmânt al luminii harului ceresc necreat şi nevăzut, dăruit de Dumnezeu oamenilor, pentru a hrăni şi lumina sufletul lor, ca arvună a slavei şi bucuriei veşnice din Împărăţia Sa.
Harul iertării vindecă sufletul de păcat şi pregăteşte vindecarea trupului de boli
Evanghelia de astăzi ne arată, în mod deosebit, harul sau puterea vindecătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care vindecă un paralitic, numit slăbănog în limbajul evanghelic. Dar înainte de a-l vindeca pe acesta, Hristos Domnul îi spune: "Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!", iar cei care au auzit aceste cuvinte au zis: "Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, decât numai Unul, Dumnezeu?" Însă Mântuitorul Iisus Hristos în mod voit a zis mai întâi: "Iertate îţi sunt păcatele tale", pentru a arăta că El este nu numai om, ci El este Dumnezeu-Omul şi, ca atare, are această putere de a ierta păcatele, pe care o are numai Dumnezeu. Iar după Învierea Sa din morţi, Hristos Domnul dăruieşte şi ucenicilor Săi această putere de a ierta păcatele, zicând: "Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (Ioan 20, 22-23). Puterea de a ierta păcatele este şi o putere de vindecare. În cazul omului paralizat din Evanghelie, Mântuitorul Iisus Hristos vindecă mai întâi sufletul acestuia, întrucât era bolnav din cauza păcatelor sale, iar după aceea, Hristos Domnul îi spune bolnavului iertat: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!"
Boala, o urmare a păcatului sau o pedagogie divină
Prin urmare, Evanghelia ne arată legătura dintre păcat şi boală. Desigur, nu toate bolile sunt urmări ale păcatelor. Unele dintre boli sunt îngăduite de Dumnezeu tocmai pentru a ne feri de păcate sau pentru a nu ne bizui numai pe sănătatea noastră trupească, pe forţele proprii, ci, mai întâi, pe ajutorul Lui! Dacă oamenii nu s-ar mai îmbolnăvi deloc, nu s-ar mai smeri, ori s-ar crede nemuritori, sau, mai grav, ar uita că sănătatea este un dar de la Dumnezeu, pe care l-au primit şi pe care trebuie să-l cultive, pentru care trebuie să mulţumească lui Dumnezeu-Dăruitorul vieţii şi al sănătăţii, "Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre", cum se spune în slujbele Bisericii Ortodoxe. Sănătatea nu este ceva care ni se cuvine în mod obligatoriu şi nici nu dispunem de ea întru totul, după propria noastră voinţă, ci, în primul rând, sănătatea este, ca şi mântuirea, dar de la Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel pătimea de o boală grea şi s-a rugat de trei ori ca Dumnezeu să-l vindece. Răspunsul de la Dumnezeu a fost: "Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune" (II Corinteni 12, 9). Boala Sfântului Apostol Pavel era o pedagogie divină ca el să nu se mândrească pentru multele daruri duhovniceşti pe care le-a primit de la Dumnezeu. În Evanghelia după Ioan, Hristos Domnul ne arată că un om orb din naştere s-a născut aşa nu pentru că au păcătuit părinţii lui, nici pentru că el însuşi ar fi păcătuit, fiindcă nu putea să păcătuiască înainte de a se naşte, ci s-a născut orb printr-o tainică lucrare a lui Dumnezeu: "Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui nu au păcătuit, spune Mântuitorul, ci s-a născut orb ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu" (Ioan 9, 3). Prin urmare, nu trebuie să judecăm prea repede pe alţii, considerând că orice boală este urmarea păcatului sau pedeapsă pentru păcate. Adesea, boala poate fi o tainică pedagogie divină, o chemare tăcută, dar presantă, la înduhovnicire, la smerenie, la înţelepciune, la ferirea omului de primejdii şi mai mari, mai precis, o chemare la căutarea mântuirii sufletului, dimpreună cu dorinţa de vindecare a trupului. Totuşi, există şi cazuri în care boala este în mod direct urmarea păcatului, cum este cazul slăbănogului din Evanghelia de azi.
Mântuitorul Iisus Hristos, unicul Duhovnic şi Doctor desăvârşit al vindecării omenirii bolnave
Nu ştim ce păcate a săvârşit omul paralizat, dar vedem că Hristos Domnul, Duhovnicul şi Păstorul de suflete, păstrează taina vieţii ascunse a persoanei umane aflate în suferinţă şi nu judecă pe omul păcătos înainte de a-l ajuta când acesta caută vindecarea sau mântuirea. El spune celui bolnav doar atât: "Îţi sunt iertate păcatele", nu spune care păcate, când, unde şi de ce au fost săvârşite. Aflăm doar că Mântuitorul-Duhovnic, vindecător de suflete, eliberează pe omul bolnav de un trecut întunecat şi apăsător, pentru a-i oferi un prezent nou, un nou început în viaţa sa. Iar când ridică pe cineva din păcat şi boală, Hristos-Duhovnicul nu-l umileşte prin reproşuri, ci El vindecă direct şi discret pe cel bolnav fără să-l judece şi fără să divulge păcatele acestuia, pentru a nu-i diminua demnitatea umană în comunitate.
Relaţia de părinte duhovnicesc şi fiu duhovnicesc, pe care o vedem în Evanghelia vindecării slăbănogului din Duminica a II-a din Postul Mare, ne îndeamnă la pocăinţă şi ridicare din boala păcatului, la vindecarea sufletului nostru de paralizia sau slăbănogirea lui, cauzată de păcatele pe care le-am făcut, cunoscute sau necunoscute altora, dar ştiute de noi înşine şi mai ales cunoscute de Dumnezeu Cel Sfânt şi Atotştiutor.
Rugăciunea pentru alţii şi ajutorarea lor ne arată taina Bisericii-comuniune
Evanghelia Duminicii a II-a din Postul Mare ne mai arată că Hristos Domnul iartă păcatele şi îi dăruieşte vindecare bolnavului ţinând seama şi de credinţa celor care aduc la El pe omul păcătos şi bolnav.
Evanghelia după Sfântul Apostol Marcu ne spune: "Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!" Din aceasta vedem cât de mare şi de folositoare pentru noi este şi credinţa altora, nu numai credinţa noastră personală. Când credinţa noastră a slăbit, când rugăciunea noastră s-a rărit, când sufletul nostru este paralizat de păcat, de mare folos ne sunt nouă rugăciunea şi prezenţa celor care ne iubesc şi au credinţă mai puternică decât noi, rugăciune mai fierbinte decât noi, râvnă mai mare decât noi şi sănătate a sufletului mai bună decât a noastră. Aici vedem taina Bisericii. Aceşti patru oameni anonimi reprezintă Biserica slujitoare şi milostivă, care se roagă nu numai pentru cei prezenţi la rugăciunile ei, ci şi pentru toţi cei bolnavi, săraci, singuri, captivi, călători, pentru sănătatea şi mântuirea oamenilor şi pentru pacea a toată lumea.
Biserica se roagă pentru toţi cei care au nevoie de ajutorul şi mila lui Dumnezeu. Aşadar, fiecare dintre noi trebuie să se roage nu numai pentru sănătatea sa, ci şi pentru sănătatea altora, mai ales pentru cei care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi. Vedem cât de folositor este să aducem la casa în care Se află Hristos, la Biserica Sa, pe cei păcătoşi şi bolnavi, pe toţi cei ce au nevoie de iertarea păcatelor şi de vindecarea de boli!
Păcătosul iertat devine un fiu duhovnicesc
În mod surprinzător, Mântuitorul Iisus Hristos îl numeşte pe acest om paralizat "fiule", ceea ce nu era un lucru obişnuit. El a vindecat o mulţime de bolnavi, dar nu tuturor le-a spus "fiule". Acestui bolnav, acestui om paralizat, însă, i-a spus "fiule", după cum
i-a spus femeii bolnave care avea scurgere de sânge sau hemoragie de ani mulţi: "îndrăzneşte, fiică" (Luca 8, 48). Când Mântuitorul Iisus Hristos numeşte pe cineva fiu sau fiică, aceasta înseamnă că a văzut tainic şi a recunoscut public credinţa acelei persoane. Deci, prin însuşi faptul că îl numeşte pe acest om paralizat fiu, adică fiu duhovnicesc, Hristos-Duhovnicul şi Doctorul ne arată că a citit în sufletul acestuia multa lui credinţă smerită şi marea lui dorinţă de a fi vindecat, iar El îi arată ca unui fiu iubirea părintească a lui Dumnezeu, iertându-i păcatele şi vindecându-l de boală.
Aşadar, omului păcătos care se pocăieşte, mai ales după ce a trecut prin suferinţă, Dumnezeu îi dăruieşte harul înfierii. Astfel, omul credincios, căruia Dumnezeu i-a iertat păcatele, devine un om înfiat prin har. Dintr-un rob al păcatului, harul iertător, vindecător şi eliberator al lui Hristos face un fiu al credinţei şi al iubirii divine părinteşti!
Îndemn la fapte de milostenie
Prin urmare, Evanghelia iubirii milostive a Mântuitorului Iisus Hristos ne îndeamnă ca, pe lângă rugăciune, post, pocăinţă şi spovedanie, să săvârşim şi fapte bune, să ajutăm pe cei bolnavi şi pe toţi care au nevoie de ajutorul nostru. De fapt, cei patru oameni care îl ajută pe slăbănogul din Evanghelia Duminicii a II-a din Postul Mare simbolizează acum şi pe toţi medicii, asistenţii medicali, preoţii de caritate, părinţii, fraţii, prietenii, vecinii sau colegii care ajută pe cei bolnavi.
Să ne ajute Hristos Domnul să ne rugăm şi să lucrăm pentru vindecarea sufletelor şi trupurilor noastre şi ale semenilor noştri, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea oamenilor. Amin!
(* Text revizuit de autor în anul 2011)
Daily Readings:
Saints/Martyrs/Feasts/Fasts to be observed/commemmorated/celebrated: Great Lent
Readings:
Reportaj
Miercuri, 16 Martie 2011
Etnobotanicele fac ravagii din ce în ce mai mari în rândul tinerilor :
Lupta pe frontul antidrog aduce speranţă
Daniel Tomescu
Fotografii E-mail Print RSS digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz Text G-bookmarks
Live
Technorati
Părintele Iulian Scarlat are 35 de ani. A terminat Facultatea de Asistenţă Socială a Institutului Teologic în anul 2001. Are un masterat în consiliere-asistenţă socială. Din 2003 lucrează la Centrul de Evaluare şi Tratament pentru Toxicodependenţii Tineri "Sfântul Stelian", din Bucureşti. Luptă aşadar în linia întâi, în tranşee, împotriva consecinţelor devastatoare ale consumului de droguri în rândul tinerilor. O muncă grea, deosebit de grea, într-un mediu bântuit de coşmaruri şi de viziuni înfricoşătoare, într-o lume ce pare a fi sub stăpânirea demonilor. Şi poate chiar este.
Măreşte
MăreşteMăreşteMai multe fotografii
Războiul care a măcinat Iugoslavia în urmă cu 15 ani a avut printre numeroasele sale consecinţe şi una pe care nimeni n-o luase în calcul: traficanţii de droguri care îşi aduceau "marfa" din Asia spre Europa Occidentală au fost nevoiţi să ocolească zona de conflict. Aşa am ajuns să figurăm pe "Drumul morţii albe". Apoi, în câţiva ani, din ţară de tranzit, România a devenit o piaţă importantă a drogurilor, iar consumatorii s-au înmulţit vertiginos, de la o lună la alta. Numărul toxicomanilor de la noi variază în funcţie de sursa care dă publicităţii cifrele. Astfel, Agenţia Naţională Antidrog anunţa la un moment dat că la nivelul întregii ţări existau 12.000 de persoane toxicodependente. Din păcate, această estimare a fost contrazisă la puţină vreme de un studiu făcut de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi de UNICEF, conform căruia numai în Bucureşti existau între 35.000 şi 45.000 de consumatori de droguri injectabile.
În România, cel mai mare "succes" l-a avut heroina. Considerată în Occident "drogul săracului", heroina a găsit la noi consumatorul ideal: şi sărac, şi neinformat în ceea ce priveşte pericolul. De bine, de rău, situaţia era sub un relativ control. Structurile medicale angajate în lupta pentru recuperarea persoanelor toxicodependente ştiau ce aveau de făcut. Din nenorocire, în urmă cu doi ani şi ceva, piaţa românească a fost invadată de nişte produse noi: drogurile "legale", devenite celebre sub denumirea de "etnobotanice". Aceste substanţe, care nu se aflau pe lista celor interzise de autorităţile româneşti, au făcut obiectul unui comerţ "la vedere", iar magazinele care le vând au apărut cu miile. Impactul a fost devastator.
"În cazul consumatorilor de droguri "etnobotanice", stările de boală sunt mult mai grave decât cele ale dependenţilor de heroină", ne-a spus dr. Cristina Hudiţă, directoarea Centrului de Evaluare şi Tratament pentru Toxicodependenţii Tineri "Sfântul Stelian". "Şi când spun grave, trebuie să înţelegeţi, printre altele, pe lângă simptomatologie, şi faptul că pacienţii nu sunt conştienţi, dar deloc, că suferă de o boală psihică. Pentru că aceste substanţe, de fapt, îmbolnăvesc psihic. La consumatorii de etnobotanice, simptomatologia este atât de gravă, încât şi familia este depăşită. Lumea paralelă în care trăiesc aceşti nefericiţi este caracterizată de o anxietate foarte mare şi de halucinaţii terifiante. Este un dezastru şi pentru ei, şi pentru familie."
Tratarea unui toxicoman este un proces dificil, îndelungat şi costisitor. Centrul condus de dr. Cristina Hudiţă le oferă pacienţilor internaţi toate condiţiile pentru a depăşi cea mai grea etapă care urmează "tăierii" dozei de drog: sevrajul.
"Cu cât pacientul stă mai mult la noi, cu atât este mai bine pentru el. Eu pot să-l ţin aici, chiar dacă îmi dau peste cap toţi indicatorii, nu contează. Ideal ar fi să stea minimum două-trei săptămâni. Îi tratăm cu metadonă, suboxonă şi alţi substituenţi, îi investigăm, ne ocupăm de ei. Facem psihoterapie de familie, psihoterapie individuală. Părintele Iulian face consiliere spirituală, şi nu numai."
Fiindcă a venit vorba despre părintele Iulian Scarlat, am întrebat-o pe dr. Cristina Hudiţă care este rolul lui în activitatea centrului. "Părintele Iulian este absolut special, şi ca om, şi ca pregătire. Nu oricine face faţă în acest domeniu. Până să vină dumnealui, au trecut mulţi preoţi pe aici, dar nu s-au descurcat. Repet, este un om special. Şi este şi foarte bine pregătit. A făcut studii de asistenţă socială, studii în legătură cu Narcoticii anonimi şi Alcoolicii anonimi. Este un om deosebit."
Părintele transformă deznădejdea în speranţă
Oficial, locul de muncă al părintelui Iulian este capela, o încăpere strâmtă în care sunt înghesuite o masă, câteva scaune şi un dulap de lemn. Doar picturile de pe trei dintre pereţi îţi aduc aminte că te afli în Casa Domnului. Pe cel din stânga uşii sunt pictaţi Sfinţii Doctori fără de arginţi Chir, Pantelimon şi Ioan. Pe celălalt se află Maica Domnului şi Mântuitorul Iisus Hristos. În sfârşit, pe peretele de la fereastră pot fi văzuţi Sfinţii Cosma, Samson şi Damian.
Părintele Iulian îşi iubeşte pacienţii. Vorbeşte despre ei cu dragoste şi compasiune.
Consumatorul de droguri trăieşte o dramă profundă. El ajunge să conştientizeze că se află în afara societăţii şi are un puternic complex de vinovăţie. Acesta este un moment periculos, când simte nevoia să se pedepsească, sentiment care poate merge până la dorinţa de autodistrugere. Toxicomanul se simte atât de întinat, încât nu se mai suportă. El nu mai îndrăzneşte să-l cheme în ajutor pe Dumnezeu.
"Aici trebuie să intervenim şi să le vorbim despre dragostea nemărginită a lui Dumnezeu şi despre ce înseamnă iubirea Lui în comparaţie cu modelele umane de raportare. Dumnezeu nu iubeşte precum omul, nu iubeşte interesat. Aici, în spitalul acesta, am înţeles adevărul din cuvintele Mântuitorului: "…În cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă"", ne-a spus părintele Iulian.
Prezent printre pacienţii din Secţia Detox, tânărul preot este alături de ei în zilele groaznice ale sevrajului. Părintele Iulian, prin blândeţea şi dragostea pe care le arată, îi mângâie pe aceşti nefericiţi. Sunt momente cumplite, cu atât mai teribile, cu cât "vechimea" consumatorului este mai mare. Când starea de rău fizic şi psihic atinge paroxismul şi pacienţii sunt în pragul deznădejdii, părintele Iulian le reaprinde speranţa, fiindcă îi convinge că nu sunt singuri, ci vegheaţi de Bunul Dumnezeu. "Scumpii de ei (aşa spune ori de câte ori se referă la pacienţi - n.n.) au mare nevoie de ajutor. În viaţa lor sunt episoade de care îşi amintesc cu oroare, cu frică şi cu ruşine. În viaţa lor de familie sunt tensiuni foarte mari. Toate aceste elemente le apar în faţa ochilor exact în momentul în care îşi revin după stoparea consumului şi mintea lor începe să se limpezească. Toate aceste elemente (oroare, frică, ruşine) le găseşti picătură cu picătură în sufletul lor. Atunci e momentul când pacientul are cea mai mare nevoie de ajutor. Dar, când stai de vorbă cu el, trebuie să ţii cont de faptul că îi vine greu să vorbească despre lucruri atât de intime. Un alt amănunt care ţine de conduită, pe care trebuie să-l ai în vedere: vorbeşte cu el, dar nu-l judeca! Asta o spun mereu şi insist: este în primul rând drama lui, abia apoi este drama familiei lui. Aici, de câte ori vorbim despre atmosfera din familie, folosim o sintagmă inventată de noi, dar care corespunde perfect realităţii: "iadul de acasă"."
O poveste teribilă
Şi pentru a-mi demonstra că aşa stau lucrurile, părintele Iulian m-a dus în Secţia Detox. Aici, pacienţii stau sub cheie, fiindcă nu au voie să aibă contact cu exteriorul atât de plin de ispite periculoase. Am intrat într-o încăpere cu două paturi, în care se afla doar Ana G. Ana este o tânără de 29 de ani. Se droghează de la 14 ani. A "mers pe heroină" până acum un an, "fix în februarie anul trecut", când a trecut pe "etnobotanice". În ciuda perioadei îndelungate de consum, Ana şi-a păstrat trăsăturile frumoase.
Povestea ei pare scrisă de un scenarist de filme horror. Provine dintr-o familie respectabilă. Tatăl său a fost colonel în Armata Română, "dar când a ieşit la pensie avea funcţie de general". Ea însăşi a terminat SNSPA şi la un moment dat a primit un job de asistent manager la Zara, în Dubai. Fiind însă dependentă de heroină, a pierdut slujba. Mai are un frate, care duce o viaţă normală. Necazurile Anei au început încă pe când nu trecuse pragul dintre copilărie şi adolescenţă. La 13 ani şi jumătate a fost victima unui viol. Pe vremea aceea, tatăl ei era plecat într-o misiune de menţinere a păcii în Angola. Această întâmplare teribilă a dat-o peste cap. După câteva luni a început să se drogheze, şi de atunci merge din rău în mai rău. Ana G. vrea să spună tot ce are pe suflet. Teama că s-ar putea să plecăm (părintele şi cu mine) înainte ca ea să-şi termine povestea o face să vorbească precipitat. Se vede că este o fată "cu carte". Are un vocabular ales. Din când în când mai scapă câte un termen argotic, dar revine imediat şi-l traduce în limba "literară". Este, repet, o femeie frumoasă. Dar ochii au o strălucire stranie care te frapează. "Albul ochiului" este uşor albăstrui, iar pupilele sunt mari, cum le are pisica noaptea. Ana se uită fix în ochii tăi şi nu clipeşte, de parcă s-ar teme că în sutimea aia de secundă, cât durează un clipit, tu, interlocutorul ei, ai putea să dispari.
Pe măsură ce povesteşte, Ana devine tot mai tensionată. Viaţa ei este un lung şir de drame, care au un singur numitor comun: drogul. Era să facă puşcărie ("m-au scăpat ai mei"), a furat din magazine ca să aibă bani de "prafuri", a luat arvună de la bărbaţi în contul unor servicii sexuale pe care nu le-a mai prestat ("dar "mi-am luat" nişte bătăi de nota zece"). Aici Ana vrea să pună lucrurile la punct: "Niciodată nu m-am prostituat, pentru că ăsta a fost singurul meu mare orgoliu: să nu ajung atât de jos". Cineva bate timid în uşă. În prag apare un tinerel, în pijama: "Săruâ mâna, părinte! Vă rog să nu plecaţi, că am o problemă de discutat cu dumneavoastră!". Cât am stat de vorbă în rezerva Anei, alţi trei pacienţi l-au căutat pe părintele Iulian.
Ana G. îşi reia ideea: "M-am gândit că sunt mai inteligentă decât alte fete şi-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat destulă minte ca să nu mă prostituez!". Discuţia noastră durează de vreo 20 de minute şi e prima oară când Ana îl pomeneşte pe Dumnezeu. "Crezi în Dumnezeu?", am întrebat-o. "Cred, dar mi-e ruşine să-L mai rog ceva!" "De ce?" "Nu pot să mă-nchin cu mâna asta cu care-mi bag drogu-n venă!" Intervine părintele: "Anişoara, dar Dumnezeu te va ierta, fiindcă te iubeşte!". "Ştiu că mă iubeşte! Ştiu că Dumnezeu mi-a dat nişte lecţii, dar n-am învăţat nimic din ele! Uite, mă duc la mama şi-i spun: "Mamă, te iubesc!", şi-mi vine s-o iau în braţe. Ei, nu pot s-o iau în braţe, pentru că mi-e ruşine de ea." Începe să plângă în hohote. Lacrimile i se înnoadă sub bărbie. "Ştii ce mi-a zis mama pe 1 ianuarie, când m-a văzut acasă? M-a luat în braţe şi mi-a zis: "Fata mea, nu vreau decât să trăieşti!". Atât mi-a spus." "Ana, problema ta este că atunci când pleci de-aici, te întorci în vechiul anturaj!" "Mă-ntorc în lumea care mă acceptă, părinte! Ce bine ar fi să fie toţi ca dvs.!" Apoi, către mine: "Dac-ai şti cât m-a ajutat părintele!".
Pentru părintele Iulian, Ana G. este unul dintre marile lui pariuri. Cazul ei este complicat de perioada îndelungată de "consum" şi de numeroasele întâmplări nefericite care i-au marcat viaţa. "Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduim să o scoatem la lumină!"
Cătălin, o poveste de succes
Ne-am întors în micuţa capelă. Peste câteva minute, în încăpere a intrat Cătălin S., un băiat foarte înalt şi bine clădit, în vârstă de 17 ani, unul dintre cele mai recente succese ale medicilor din centru şi ale părintelui Iulian.
Cătălin a început să se drogheze pe când avea 13 ani. A "debutat" cu marijuana, dar după şase luni a trecut la heroină. A mers pe acest drog până când au apărut etnobotanicele. Adolescentul şi prietenii lui s-au agăţat de ele din motive economice. O doză de heroină costa 500.000 de lei vechi, şi uneori consuma două pe zi. Asta, în condiţiile în care băiatul nu are tată, iar mama lui este croitoreasă.
Etnobotanicele l-au dat peste cap pe Cătălin. Nu mânca nimic cu zilele, nu bea apă, nu mai putea să doarmă nopţi la rând. După şase luni de consum, slăbise de la 94 kg la 50. "Mi-a fost foarte greu să mă las. M-am internat, am recăzut, iar m-am internat, iar am recăzut. Este greu, fiindcă magazinele care vând etnobotanice sunt cu sutele. Doar că nu te trag de mânecă să intri înăuntru!" (Chiar în apropiere de acest centru de tratament, la vreo 50-100 de metri, există două astfel de magazine - n.r.).
"Etnobotanicele dau o dependenţă foarte puternică. Toxicomanul tânjeşte până şi după durerea pe care i-o provoacă acul când intră în venă!", intervine părintele.
Din fericire pentru Cătălin, după cea de-a treia internare nu s-a mai drogat. Au trecut de atunci aproape 10 luni. "Trebuie să fiu, însă, foarte atent! Un toxicoman rămâne pe viaţă cu o vulnerabilitate faţă de drog, pe care un om obişnuit nu o are."
Părintele Iulian i-a fost de mare ajutor lui Cătălin. "Când am venit pentru a treia oară la spital, l-am întrebat pe părintele ce să fac, pentru că nu puteam să mă las. Mi-a zis să mă rog lui Dumnezeu. Pe mine, de mic, m-a-nvăţat mama să mă rog şi să mă-nchin. Dar după ce m-am mărit m-am îndepărtat de Dumnezeu. Acum, însă, m-am întors la El." Cătălin a reînceput să se roage şi să meargă la biserică. Deşi locuieşte în cartierul Balta Albă, el vine la Sfânta Liturghie tocmai la Biserica "Sfântul Nicolae" - Militari, unde slujeşte părintele Iulian. Cătălin nu se desparte de Sfânta Scriptură, pe care o poartă permanent într-o geantă de pânză cusută de el. Cum are un răgaz, deschide Cartea şi citeşte un capitol-două. "M-a ajutat mult părintele. Şi observ că din ce în ce mai mulţi pacienţi de aici se apropie de Dumnezeu şi le merge bine. La un moment dat ajungem din nou să constatăm că fără El nu se poate", ne-a mai spus Cătălin S., acest puşti de 17 ani maturizat brusc de experienţa prin care a trecut.
În loc de concluzii
Din păcate, în lumea dependenţilor de droguri, poveştile de succes sunt rare. Literatura de specialitate spune că abia 4-5% din cazuri se rezolvă. Deci, dintr-o sută de pacienţi care se prezintă la dezintoxicare, doar patru sau cinci ajung să scape de acest blestem. Directoarea centrului, dr. Cristina Hudiţă, a spus că numai după cinci ani de la ultimul consum se poate vorbi de vindecarea pacientului. Cinci ani! Înseamnă foarte mult pentru un tânăr care abia a scăpat din ghearele drogului şi care trebuie să trăiască într-o societate ea însăşi bolnavă de mizerie, de violenţă şi de sărăcie. Din pricina asta părintele Iulian ţine legătura cu foştii pacienţi ai centrului, cu acei 4-5% care au reuşit să se elibereze. Aceştia îl caută la biserica unde slujeşte. Se spovedesc, se împărtăşesc şi astfel rămân aproape de Dumnezeu. Fiindcă s-au lămurit definitiv că, vorba lui Cătălin, fără Dumnezeu nu se poate!
Evanghelia de Duminică
Marti, 15 Martie 2011
Iertarea păcatelor - începutul vindecării de boli
Fotografii E-mail Print RSS digg Facebook Twitter Stumble Reddit del.ico.us Buzz Text G-bookmarks
Live
Technorati
Duminica a II-a din Postul Mare (a Sfântului Grigorie Palama)
MăreşteMarcu 2, 1-12.
"În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu). Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni. Şi neputând ei din pricina mulţimii să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul, Dumnezeu? Şi îndată, cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta! Şi s-a ridicat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată."
† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Duminica a II-a din Sfântul şi Marele Post al Sfintelor Paşti se numeşte şi Duminica Sfântului Grigorie Palama, începând cu anul 1368, când a fost canonizat acest mare dascăl al isihasmului.
Sfântul Grigorie Palama este unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe. El a trăit în secolul al XIV-lea (1296-1359), trecând la Domnul în anul 1359, anul în care s-a întemeiat Mitropolia Ţării Româneşti.
Sfântul Grigorie Palama s-a nevoit ca monah la Muntele Athos, în părţile unde se află astăzi Schitul românesc Prodromu, iar mai târziu a ajuns arhiepiscop al Tesalonicului. El este teologul luminii necreate şi neapuse din Împărăţia lui Dumnezeu, învăţând că sfinţii pot pregusta şi vedea duhovniceşte această lumină sau slavă încă din viaţa pământească, dacă Dumnezeu voieşte. Lumina aceasta s-a arătat şi Sfinţilor Apostoli Petru, Iacob şi Ioan la Schimbarea la faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (cf. Matei 17, 1-8; Marcu 9, 1-10; Ioan 1, 14; II Petru 1, 16).
Biserica a rânduit ca în această a doua duminică din Postul Sfintelor Paşti să fie pomenit Sfântul Grigorie Palama, pentru a ne arăta că dreapta credinţă, prăznuită cu solemnitate în "Duminica Ortodoxiei", este credinţa prin care dobândim lumina neapusă şi viaţa veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu. Numai dacă avem dreaptă credinţă şi dreaptă vieţuire, ne luminăm sufletul şi trupul, împărtăşindu-ne de harul dumnezeiesc sfinţitor şi mântuitor, pentru a dobândi slava cerească a Împărăţiei Preasfintei Treimi.
Sfinţii, profeţii Împărăţiei luminii necreate
Deci, Duminica a II-a din Postul Mare este şi duminica luminii duhovniceşti necreate şi veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu. Lumina aceasta, nevăzută cu ochii trupeşti, este simbolizată în icoanele ortodoxe prin lumina din jurul capului sfinţilor, numită aureolă sau nimb. Sfântul Grigorie Palama arată în scrierile sale că această lumină nu vine de la soare, ci vine direct din lumina sau slava Preasfintei Treimi şi luminează sufletul şi trupul omului unit cu Dumnezeu prin rugăciune. Această lumină necreată şi veşnică este harul Domnului nostru Iisus Hristos, prin care se arată dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh (cf. II Corinteni 13, 13), ea este însăşi prezenţa lui Dumnezeu în oamenii sfinţi sau drept-credincioşi, smeriţi şi mult rugători.
Sfinţii se luminează prin prezenţa în ei a lui Hristos, Lumina lumii (cf. Ioan 8, 12), adică prin lucrarea harului Duhului Sfânt. Cei care mărturisesc dreapta credinţă se roagă neîncetat, postesc, se pocăiesc plângându-şi păcatele, se spovedesc, se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi săvârşesc fapte bune, aceştia se luminează cu lumina harului necreat despre care vorbeşte Sfântul Grigorie Palama în scrierile sale teologice, pe temeiul Sfintelor Scripturi şi al experienţei Sfinţilor.
În scrierile sale privind apărarea isihaştilor, adică a acelor monahi care se retrag în locuri liniştite pentru a se ruga necontenit, Sfântul Grigorie Palama arată că sfinţii care se roagă permanent lui Dumnezeu sunt profeţii Împărăţiei lui Dumnezeu, întrucât pregustă sau văd cu anticipaţie, încă din lumea aceasta, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, slava veşnică a Împărăţiei Preasfintei Treimi.
Acum, în viaţa noastră pământească, supusă stricăciunii şi întunericului spiritual din cauza păcatului, nu vedem în mod obişnuit această lumină sau slavă veşnică dumnezeiască, ci doar în mod minunat sau extraordinar, când Dumnezeu binevoieşte să învrednicească pe cei smeriţi şi curaţi cu inima să primească, pentru câteva clipe, această slavă dumnezeiască şi mai presus de lume. Totuşi, Dumnezeu, prin harul Său, este prezent şi lucrător în mod tainic în sufletele credincioşilor smeriţi şi mult rugători, chiar dacă nu toţi văd slava cerească în timpul vieţii lor pământeşti. Însă când va veni Hristos întru slavă, El va arăta tuturor celor credincioşi lumina şi slava Ierusalimului ceresc, care va lumina cerul nou şi pământul nou, după cum ne spune cartea Apocalipsei (cf. Apocalipsa 21, 1-3 şi 23).
Rugăciunea şi pocăinţa înnoiesc haina de har a sufletului primită prin Botezul creştin
Prin rugăciune, post şi pocăinţă, spovedanie şi iertarea păcatelor, oamenii se pot apropia de Dumnezeu, se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi simt duhovniceşte cum se luminează sufletul şi viaţa lor. Omul care se roagă mult şi cu smerenie dobândeşte prin harul Sfântului Duh faţă luminoasă şi inimă curată, reînnoindu-şi astfel haina de lumină primită de la Botez. De aceea, timpul Sfântului şi Marelui Post nu este o perioadă de auto-înfometare sau de crispare voluntaristă, ci timp de curăţire de păcate şi patimi, de luminare, de creştere şi de îmbogăţire duhovnicească. În această perioadă de timp adunăm mai multă lumină în suflet, lumină din rugăciune, pocăinţă şi post, lumină din cuvintele Sfintelor Scripturi, lumină din harul Sfintelor Taine, lumină din Vieţile Sfinţilor pe care le citim şi lumină din faptele bune pe care le săvârşim. Astfel, hrănim sufletul nostru cu lumina cea netrecătoare din Împărăţia lui Dumnezeu, care este harul prezenţei Preasfintei Treimi în viaţa noastră. În această perioadă de post ne aducem aminte mai des că am fost botezaţi şi că lacrimile pocăinţei sunt înnoirea Botezului, care se numeşte şi "Luminare", după cum ne arată rugăciunile din Liturghia Darurilor mai-înainte sfinţite, săvârşită foarte des în Postul Sfintelor Paşti. În această perioadă nu hrănim trupul cu produse de origine animală, ci numai cu produse de origine vegetală, pentru că plantele sunt, în mare măsură, rezultatul fotosintezei, al asimilării luminii de la soare, care devine acum simbol sau veşmânt al luminii harului ceresc necreat şi nevăzut, dăruit de Dumnezeu oamenilor, pentru a hrăni şi lumina sufletul lor, ca arvună a slavei şi bucuriei veşnice din Împărăţia Sa.
Harul iertării vindecă sufletul de păcat şi pregăteşte vindecarea trupului de boli
Evanghelia de astăzi ne arată, în mod deosebit, harul sau puterea vindecătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care vindecă un paralitic, numit slăbănog în limbajul evanghelic. Dar înainte de a-l vindeca pe acesta, Hristos Domnul îi spune: "Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!", iar cei care au auzit aceste cuvinte au zis: "Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, decât numai Unul, Dumnezeu?" Însă Mântuitorul Iisus Hristos în mod voit a zis mai întâi: "Iertate îţi sunt păcatele tale", pentru a arăta că El este nu numai om, ci El este Dumnezeu-Omul şi, ca atare, are această putere de a ierta păcatele, pe care o are numai Dumnezeu. Iar după Învierea Sa din morţi, Hristos Domnul dăruieşte şi ucenicilor Săi această putere de a ierta păcatele, zicând: "Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (Ioan 20, 22-23). Puterea de a ierta păcatele este şi o putere de vindecare. În cazul omului paralizat din Evanghelie, Mântuitorul Iisus Hristos vindecă mai întâi sufletul acestuia, întrucât era bolnav din cauza păcatelor sale, iar după aceea, Hristos Domnul îi spune bolnavului iertat: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!"
Boala, o urmare a păcatului sau o pedagogie divină
Prin urmare, Evanghelia ne arată legătura dintre păcat şi boală. Desigur, nu toate bolile sunt urmări ale păcatelor. Unele dintre boli sunt îngăduite de Dumnezeu tocmai pentru a ne feri de păcate sau pentru a nu ne bizui numai pe sănătatea noastră trupească, pe forţele proprii, ci, mai întâi, pe ajutorul Lui! Dacă oamenii nu s-ar mai îmbolnăvi deloc, nu s-ar mai smeri, ori s-ar crede nemuritori, sau, mai grav, ar uita că sănătatea este un dar de la Dumnezeu, pe care l-au primit şi pe care trebuie să-l cultive, pentru care trebuie să mulţumească lui Dumnezeu-Dăruitorul vieţii şi al sănătăţii, "Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre", cum se spune în slujbele Bisericii Ortodoxe. Sănătatea nu este ceva care ni se cuvine în mod obligatoriu şi nici nu dispunem de ea întru totul, după propria noastră voinţă, ci, în primul rând, sănătatea este, ca şi mântuirea, dar de la Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel pătimea de o boală grea şi s-a rugat de trei ori ca Dumnezeu să-l vindece. Răspunsul de la Dumnezeu a fost: "Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune" (II Corinteni 12, 9). Boala Sfântului Apostol Pavel era o pedagogie divină ca el să nu se mândrească pentru multele daruri duhovniceşti pe care le-a primit de la Dumnezeu. În Evanghelia după Ioan, Hristos Domnul ne arată că un om orb din naştere s-a născut aşa nu pentru că au păcătuit părinţii lui, nici pentru că el însuşi ar fi păcătuit, fiindcă nu putea să păcătuiască înainte de a se naşte, ci s-a născut orb printr-o tainică lucrare a lui Dumnezeu: "Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui nu au păcătuit, spune Mântuitorul, ci s-a născut orb ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu" (Ioan 9, 3). Prin urmare, nu trebuie să judecăm prea repede pe alţii, considerând că orice boală este urmarea păcatului sau pedeapsă pentru păcate. Adesea, boala poate fi o tainică pedagogie divină, o chemare tăcută, dar presantă, la înduhovnicire, la smerenie, la înţelepciune, la ferirea omului de primejdii şi mai mari, mai precis, o chemare la căutarea mântuirii sufletului, dimpreună cu dorinţa de vindecare a trupului. Totuşi, există şi cazuri în care boala este în mod direct urmarea păcatului, cum este cazul slăbănogului din Evanghelia de azi.
Mântuitorul Iisus Hristos, unicul Duhovnic şi Doctor desăvârşit al vindecării omenirii bolnave
Nu ştim ce păcate a săvârşit omul paralizat, dar vedem că Hristos Domnul, Duhovnicul şi Păstorul de suflete, păstrează taina vieţii ascunse a persoanei umane aflate în suferinţă şi nu judecă pe omul păcătos înainte de a-l ajuta când acesta caută vindecarea sau mântuirea. El spune celui bolnav doar atât: "Îţi sunt iertate păcatele", nu spune care păcate, când, unde şi de ce au fost săvârşite. Aflăm doar că Mântuitorul-Duhovnic, vindecător de suflete, eliberează pe omul bolnav de un trecut întunecat şi apăsător, pentru a-i oferi un prezent nou, un nou început în viaţa sa. Iar când ridică pe cineva din păcat şi boală, Hristos-Duhovnicul nu-l umileşte prin reproşuri, ci El vindecă direct şi discret pe cel bolnav fără să-l judece şi fără să divulge păcatele acestuia, pentru a nu-i diminua demnitatea umană în comunitate.
Relaţia de părinte duhovnicesc şi fiu duhovnicesc, pe care o vedem în Evanghelia vindecării slăbănogului din Duminica a II-a din Postul Mare, ne îndeamnă la pocăinţă şi ridicare din boala păcatului, la vindecarea sufletului nostru de paralizia sau slăbănogirea lui, cauzată de păcatele pe care le-am făcut, cunoscute sau necunoscute altora, dar ştiute de noi înşine şi mai ales cunoscute de Dumnezeu Cel Sfânt şi Atotştiutor.
Rugăciunea pentru alţii şi ajutorarea lor ne arată taina Bisericii-comuniune
Evanghelia Duminicii a II-a din Postul Mare ne mai arată că Hristos Domnul iartă păcatele şi îi dăruieşte vindecare bolnavului ţinând seama şi de credinţa celor care aduc la El pe omul păcătos şi bolnav.
Evanghelia după Sfântul Apostol Marcu ne spune: "Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!" Din aceasta vedem cât de mare şi de folositoare pentru noi este şi credinţa altora, nu numai credinţa noastră personală. Când credinţa noastră a slăbit, când rugăciunea noastră s-a rărit, când sufletul nostru este paralizat de păcat, de mare folos ne sunt nouă rugăciunea şi prezenţa celor care ne iubesc şi au credinţă mai puternică decât noi, rugăciune mai fierbinte decât noi, râvnă mai mare decât noi şi sănătate a sufletului mai bună decât a noastră. Aici vedem taina Bisericii. Aceşti patru oameni anonimi reprezintă Biserica slujitoare şi milostivă, care se roagă nu numai pentru cei prezenţi la rugăciunile ei, ci şi pentru toţi cei bolnavi, săraci, singuri, captivi, călători, pentru sănătatea şi mântuirea oamenilor şi pentru pacea a toată lumea.
Biserica se roagă pentru toţi cei care au nevoie de ajutorul şi mila lui Dumnezeu. Aşadar, fiecare dintre noi trebuie să se roage nu numai pentru sănătatea sa, ci şi pentru sănătatea altora, mai ales pentru cei care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi. Vedem cât de folositor este să aducem la casa în care Se află Hristos, la Biserica Sa, pe cei păcătoşi şi bolnavi, pe toţi cei ce au nevoie de iertarea păcatelor şi de vindecarea de boli!
Păcătosul iertat devine un fiu duhovnicesc
În mod surprinzător, Mântuitorul Iisus Hristos îl numeşte pe acest om paralizat "fiule", ceea ce nu era un lucru obişnuit. El a vindecat o mulţime de bolnavi, dar nu tuturor le-a spus "fiule". Acestui bolnav, acestui om paralizat, însă, i-a spus "fiule", după cum
i-a spus femeii bolnave care avea scurgere de sânge sau hemoragie de ani mulţi: "îndrăzneşte, fiică" (Luca 8, 48). Când Mântuitorul Iisus Hristos numeşte pe cineva fiu sau fiică, aceasta înseamnă că a văzut tainic şi a recunoscut public credinţa acelei persoane. Deci, prin însuşi faptul că îl numeşte pe acest om paralizat fiu, adică fiu duhovnicesc, Hristos-Duhovnicul şi Doctorul ne arată că a citit în sufletul acestuia multa lui credinţă smerită şi marea lui dorinţă de a fi vindecat, iar El îi arată ca unui fiu iubirea părintească a lui Dumnezeu, iertându-i păcatele şi vindecându-l de boală.
Aşadar, omului păcătos care se pocăieşte, mai ales după ce a trecut prin suferinţă, Dumnezeu îi dăruieşte harul înfierii. Astfel, omul credincios, căruia Dumnezeu i-a iertat păcatele, devine un om înfiat prin har. Dintr-un rob al păcatului, harul iertător, vindecător şi eliberator al lui Hristos face un fiu al credinţei şi al iubirii divine părinteşti!
Îndemn la fapte de milostenie
Prin urmare, Evanghelia iubirii milostive a Mântuitorului Iisus Hristos ne îndeamnă ca, pe lângă rugăciune, post, pocăinţă şi spovedanie, să săvârşim şi fapte bune, să ajutăm pe cei bolnavi şi pe toţi care au nevoie de ajutorul nostru. De fapt, cei patru oameni care îl ajută pe slăbănogul din Evanghelia Duminicii a II-a din Postul Mare simbolizează acum şi pe toţi medicii, asistenţii medicali, preoţii de caritate, părinţii, fraţii, prietenii, vecinii sau colegii care ajută pe cei bolnavi.
Să ne ajute Hristos Domnul să ne rugăm şi să lucrăm pentru vindecarea sufletelor şi trupurilor noastre şi ale semenilor noştri, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea oamenilor. Amin!
(* Text revizuit de autor în anul 2011)
No comments:
Post a Comment